ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7891/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin decizia nr. 346, pronunțată la

data de 23 mai 2003, în dosarul nr. 226/2003, secția jurisdicțională a Curții

de Conturi a respins recursurile jurisdicționale formulate de pârâții S.L. și O.V.,

împotriva sentinței nr. 5 din 28 ianuarie 2003, pronunțată de Colegiul

jurisdicțional al Camerei de Conturi Maramureș.

Pentru a pronunța această soluție,

secția jurisdicțională a reținut, în esență, următoarele:

Colegiul jurisdicțional, prin

sentința nr. 5 din 28 ianuarie 2003, a admis în parte, actul de sesizare al Procurorului

financiar și i-a obligat pe pârâții S.L. și O.V., în solidar, la plata sumei de

169.759.032 lei despăgubiri civile, reprezentând salarii acordate necuvenit,

precum și a foloaselor nerealizate, calculate prin aplicarea dobânzii de 19,6%,

de la data efectuării plăților și până la achitarea integrală a debitului,

fiind menținute și măsurile asiguratorii.

În motivarea acestei soluții,

Colegiul jurisdicțional a reținut că SC R. SA și reprezentanții salariaților au

încheiat contracte colective pentru anii 1999 și respectiv, 2000, prin care s-a

convenit ca vânzătorii de presă remizieri vor fi salarizați cu procente de

remiză cuprinse între 4 – 8% din valoarea presei vândute în cursul săptămânii

și de 11% pentru presa vândută în zilele de sâmbătă.

Totuși, pârâții S.L., director la sucursala

Maramureș a SC R. SA și O.V., contabil-șef au dispus, respectiv, au vizat

documentele de plată a unor salarii pentru anii 1999 și 2000, cu procente

cuprinse între 8 – 10% din valoarea presei vândute, fără a verifica legalitatea

acestora, majorând cheltuielile de exploatare, cu suma de 169.759.032 lei, care

reprezintă pagubă pentru această societate cu capital de stat.

Împotriva acestei soluții au

declarat recurs jurisdicțional, pârâții S.L. și O.V., susținând că nu răspund

pentru paguba constatată de organele de control, deoarece ei au procedat

potrivit adresei nr. 92/10075 din 23 noiembrie 1998 a conducerii SC R. SA,

potrivit căreia „începând cu luna noiembrie 1998, procentul maxim acordat

pentru vânzarea presei se va majora de la 8%, la 10%”.

În motivarea soluției de respingere

a recursurilor jurisdicționale, secția jurisdicțională a reținut că instanța de

fond a pronunțat o sentință legală și temeinică, pârâții fiind vinovați de

încălcarea prevederilor art. 30 și 37 din Legea nr. 130/1996, potrivit cărora

contractele colective de muncă produc efecte până la împlinirea termenului

pentru care au fost încheiate, iar executarea lor este obligatorie. Or, în

contractele privind perioada 1999 – 2000, se stipulase că drepturile salariale

cuvenite vânzătorilor remizieri de presă, trebuiau calculate prin utilizarea

procentului 4 – 8% din valoarea presei vândute.

Împotriva acestei decizii au

formulat recurs, pârâții S.L. și O.V. care, invocând prevederile art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ., au reluat apărările invocate prin recursul jurisdicțional,

susținând că instanțele jurisdicționale au reținut în mod nelegal răspunderea

lor, din moment ce ei s-au conformat doar dispozițiilor conducerii SC R. SA,

transmise prin adresa nr. 92/10075 din 23 noiembrie 1998, ceea ce exclude

vinovăția lor.

Recursul este nefondat.

Este necontestat că în contractele

colective de muncă pentru anii 1999 și respectiv, 2000, s-a stipulat că

vânzătorii remizieri de presă vor fi salarizați cu procente de remiză cuprinse

între 4 – 8% din valoarea presei vândute în cursul săptămânii și de 11%, pentru

presa vândută în zilele de sâmbătă.

De asemenea, este necontestat că în

cazul sucursalei Maramureș a SC R. SA, recurenții, care dețineau funcțiile de

director și respectiv, contabil-șef, au aprobat și avizat salarii de 10% în

cazul remizierilor, în anii 1999 și 2000, aceștia invocând existența adresei nr.

92/10075 din 23 noiembrie 1998, trimisă de șeful Serviciului resurse umane din

cadrul SC R. SA, care le permitea acest lucru.

Dar, potrivit prevederilor art. 1

din Legea nr. 130/1996, republicată, contractul colectiv de muncă este

convenția prin care se stabilesc, între altele, salarizarea și alte drepturi

care decurg din raporturile de muncă.

Or, potrivit prevederilor art. 30,

din aceeași lege, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie,

iar conform art. 37, aceste contracte produc efecte până la data împlinirii

termenului pentru care au fost încheiate.

Deci, pentru ca salarizarea

vânzătorilor remizieri să se fi putut face legal, cu procentele din adresa nr. 92/10075

din 23 noiembrie 1998, era necesar ca acestea să fi fost preluate în

contractele colective de muncă pentru anii 1999 și respectiv, 2000, ceea ce nu

s-a întâmplat.

Astfel fiind, în mod judicios au

reținut organele de control și instanțele jurisdicționale din cadrul Curții de

Conturi, răspunderea celor doi recurenți pentru producerea pagubei respective,

recursul acestora urmând să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.L.

și O.V. împotriva deciziei civile nr. 346 din 23 mai 2003 a secției

jurisdicționale a Curții de Conturi, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 28 octombrie 2004.