ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3117/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 18 mai 2001, petentul S.T.F. a formulat plângere penală contra intimatului P.I., pentru săvârșirea infracțiunilor de insultă și calomnie, prevăzut de art. 205 C. pen. și respectiv, de art. 206 din același cod, el solicitând și acordarea sumei de 50.000.000 lei daune morale. Plângerea a fost motivată pe considerentul că, în calitatea sa de medic primar, șef de secție ATI II-a Spitalului Clinic județean Oradea, a fost lezat și i s-au adus prejudicii morale, întrucât intimatul a sesizat în scris conducerea unității spitalicești, precum și Colegiul Medicilor Bihor, acuzându-l că a periclitat grav viața soției lui care, internată fiind în secția condusă, la data de 14 martie 2001 a avut o hemoragie masivă și el i-ar fi refuzat administrarea de sânge.

Intimatul, în sesizarea scrisă adresată autorităților menționate, ar fi catalogat atitudinea medicului ca fiind „incalificabilă, nu are nimic comun cu deontologia profesională și statutul de medic”, afirmații considerate ca având caracter insultător și calomnios la adresa probității sale profesionale și administrative, ca șef de secție ATI. Totodată, scrisoarea sesizare, în modul arătat, a fost considerată că a ajuns la cunoștința publicului. Parchetul Militar Teritorial București, prin rezoluția dată în dosarul nr. 1907/P/2001, la 25 februarie 2002 a dispus neînceperea urmăririi penale față de maiorul P.I., pentru infracțiunile prevăzute de art. 205 și art. 206 C. pen. Rezoluția a reținut că P.I.

a acționat în sesizarea menționată, fiind puternic afectat de situația gravă a sănătății soției sale (care a și decedat), și cu convingerea că medicii și personalul medical trebuia să facă totul pentru atenuarea suferințelor bolnavei el neavând nici un moment intenția de a-l calomnia sau insulta pe medic. S-a mai reținut că scrisoarea-sesizare a fost adresată către șefii ierarhici ai medicului S.T.F. pentru luarea de măsuri necesare îngrijirii soției intimatului și faptul că plângerea sa a fost supusă dezbaterii conducerii spitalului, nu-i este imputabilă. Totodată, s-a mai motivat că plângerile și reclamațiile persoanelor nemulțumite de prestația unui funcționar sau alt salariat, adresate factorilor în drept să ia măsuri și să remedieze situațiile reclamate, nu pot fi catalogate drept calomnii.

Rezoluția a mai reținut că probele administrate au confirmat că P.I. nu i-a adresat direct petentului nemulțumirile sale, apreciate ca fiind calomnioase, precum și faptul că nu au fost făcute în public sau cu intenția vădită de a-l calomnia. De asemenea, s-a concluzionat că, astfel, nu sunt îndeplinite laturile obiectivă și subiectivă pentru nici una din infracțiunile presupus a fi fost săvârșite de intimat. Împotriva rezoluției, petentul S.T.F. s-a adresat cu plângere prim procurorului militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial, care prin rezoluția din 5 iulie 2002, a respins-o. Nemulțumit și de această soluție, petentul a formulat plângere la Tribunalul Militar Teritorial București, respinsă prin sentința nr. 7 din 15 ianuarie 2003. Pentru a pronunța hotărârea, instanța a reținut, în esență, că în cauză nu sunt motive care să fie de natură a schimba soluția dată de organele de urmărire penală.

Împotriva sentinței, petentul a declarat apel, motivele invocate fiind nelegalitatea acesteia, în sensul existenței indiciilor în vederea finalizării, de către Parchetul Militar Oradea, a urmăririi penale prin emiterea rechizitoriului pentru ca intimatul P.I. să fie trimis în judecată și suspendarea soluționării dosarului pentru sesizarea Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 279 lit. c) C. proc. pen. Curtea Militară de Apel, prin decizia nr. 25 din 3 aprilie 2003 a respins, ca nefondat, apelul declarat. Împotriva hotărârii instanței de apel, petiționarul a declarat recurs, motivele de casare invocate fiind cele prevăzute de art. 385 9 pct. 17 1 și 18 C. proc.

pen., respectiv prin hotărâre, s-a făcut o greșită aplicare a legii și s-a comis o eroare gravă de fapt. Recursul declarat nu este fondat. Potrivit art. 17 C. pen., infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală. Art. 19 din același cod, prevede că există vinovăție când fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție.

Privite prin prisma acestor dispoziții legale, afirmațiile lui P.I., cuprinse în scrisoarea, sesizare datată 19 martie 2001 nu constituie laturile obiectivă și subiectivă ale infracțiunilor de insultă și de calomnie, odată ce ele au fost determinate de o realitate relatată de mama soției sale, persoană care a supravegheat-o pe aceasta din urmă în perioada internării în secția coordonată de petent, și de medicul curant de specialitate oncologie, iar aprecierile gen „atitudinea și acțiunea acestui medic” ca fiind incalificabile, ce nu are nimic comun cu deontologia „profesională și statutul de medic” au fost generate de factori psihici, de moment și, în același timp, stresanți pentru cel care știa că soția era bolnavă incurabil și avea dureri insuportabile, iar dorința lui de a o ajuta în vreun fel l-a determinat să apeleze la înțelegere și mai multă aplecare spre tratarea ei.

În ce privește comiterea, în cauză, a unei grave erori de fapt astfel cum susține petentul că s-ar fi regăsit, întrucât nu a fost sesizată Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 279 lit. c) C. proc. pen. și acest motiv de recurs este nefondat. Prin decizia nr. 134 din 23 martie 2004, Curtea Constituțională, în dosarul nr. 577 D/2003, a respins excepția menționată. În consecință, recursul declarat de petent nefiind fondat, în baza dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins. Conform art. 192 C. proc. pen., petentul recurent va fi obligat să plătească cheltuielile judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul S.T.F. împotriva deciziei penale nr. 25 din 3 aprilie 2003 a Curții Militare de Apel. Obligă recurentul petent la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 1.200.000 lei. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 8 iunie 2004.