ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1016/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la Curtea de Apel Craiova, sub nr. 1635, la data de 18 iulie 2001,

reclamanta SC R.E.R. SRL București a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta SC

L. SA Drobeta Turnu Severin, instanța de judecată să pronunțe o hotărâre prin

care să dispună obligarea pârâtei la livrarea către reclamantă a 2.144 tone de

oțel beton, precum și obligarea pârâtei la plata contravalorii a 2.144 tone

oțel beton, adică a sumei de 471.680 dolari S.U.A., în cazul nelivrării

produselor contractate.

În susținerea pretențiilor deduse

judecății, reclamanta invocă faptul că pârâta a refuzat a-și îndeplini

obligațiile ce rezultau din convenția încheiată între părți la data de 21 iulie

1998, respectiv, cantitatea de 2.144 tone oțel beton în tranșe lunare de minim

100 tone, începând cu luna august 1998.

Prin sentința nr. 7 din 15 februarie

2002 a Curții de Apel Craiova, secția comercială, au fost respinse ca nefondate

excepțiile de prematuritate și inadmisibilitate invocate de pârâta SC L. S.A,

iar acțiunea reclamantei SC R.E.R. SRL București a fost admisă, pârâta SC L. SA

Drobeta Turnu Severin fiind obligată să livreze reclamantei cantitatea de 2.144

tone oțel beton, iar în cazul neexecutării în natură a obligației, pârâta fiind

obligată a plăti suma de 471.680 dolari S.U.A., cu cheltuieli de judecată în

sumă de 441.667.560 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a susținut că, între părți, au existat raporturi comerciale încă din 1996,

când s-a încheiat contractul nr. 2 din 27 martie 1996, pe o perioadă de 2 ani.

Ulterior, la 21 iulie 1998, de comun

acord, părțile au renunțat la contractul menționat și au încheiat o convenție

potrivit căreia, începând cu luna august 1998, pârâta se obliga să pună la

dispoziția reclamantei o cantitate parțială, spre a fi vândută în România, și

să aibă grijă ca stocul de 2.144 tone oțel beton să fie livrat cât mai repede

posibil.

Din procesul-verbal de custodie,

încheiat la data de 20 august 1997, rezultă că stocul de produs finit era de

2.302,535 tone și că acesta urma să fie livrat la dispoziția reprezentanților

legali ai reclamantei.

Pârâta nu a contestat dreptul de

proprietate al reclamantei asupra cantității de oțel beton, ci doar modalitatea

de livrare invocată de către aceasta din urmă.

Din procesul-verbal încheiat la 9

iulie 2001 rezultă, însă, că reclamanta a propus pârâtei mai multe variante

privitoare la livrarea oțelului beton, neacceptate de către aceasta din urmă.

Pârâta nu a formulat cerere

reconvențională, iar prin întâmpinare a invocat excepțiile de prematuritate a

acțiunii și de inadmisibilitate a acesteia.

Pentru a respinge prima excepție,

instanța de fond a reținut că acțiunea a fost formulată ulterior expirării

perioadei convenite.

Cu referire la cea de a doua

excepție invocată de către pârâtă, instanța de fond a reținut că aceasta este

neîntemeiată, privind o eventuală imposibilitate la executare, poate fi

înlăturată în etapa executării silite și că aceasta nu privește fondul

dreptului pretins de către reclamantă.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

pârâta a declarat recurs, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 6 – 10 C.

proc. civ.

S-a susținut că instanța de fond a

interpretat greșit condițiile de livrare a celor 2.129 tone de oțel beton,

schimbând înțelesul lămurit al convenției. Astfel, reclamanta era proprietara

cantității de 713 tone, restul de 1.416 tone fiind proprietatea SC R.E.R. SRL

Constanța, împrejurare în raport cu care aceasta nu era îndreptățită a solicita

livrarea întregii cantități. S-a mai arătat, sub același motiv de modificare,

că, în mod greșit, excepția de prematuritate a fost respinsă, față de faptul că,

prin convenție, nu s-a prevăzut livrarea întregii cantități, excepția de

inadmisibilitate a fost greșit respinsă în raport cu împrejurarea că aceasta

privea o chestiune de drept, ce nu poate fi soluționată în etapa executării

silite a hotărârii.

S-a mai susținut că, reținând

calitatea de depozitar a pârâtei și neexaminând condițiile executării stabilite

prin convenția invocată de către reclamantă, instanța de fond a pronunțat o

hotărâre ce cuprinde motive străine de natura pricinii.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a

mai susținut că instanța de fond, cu referire la interogatoriul luat

reclamantei, nu s-a pronunțat asupra acestuia, care era, însă, hotărâtor pentru

dezlegarea pricinii. În acest sens, s-a arătat că, în lipsa unor documente

transmise de R.E.R., pârâta nu putea efectua nici o livrare din stocul de oțel

beton.

Totodată, s-a mai susținut că,

obligând pârâta la livrarea întregii cantități de oțel beton, instanța de

judecată a transformat o obligație afectată de termen într-o obligație cu

executare

unoictu

. În acest fel, a fost schimbată natura convenției

părților și a fost încălcat principiul disponibilității.

În același timp, s-a mai susținut

că, admițând ambele capete de cerere, atât cel principal, cât și cel subsidiar,

hotărârea criticată este nelegală. Totodată, hotărârea este și netemeinică, în

raport cu împrejurarea că nu există nici un fel de dovezi cu privire la

valoarea mărfii și totuși, admițând cererea subsidiară formulată de reclamantă,

instanța a obligat pârâta să plătească acesteia 471.680 dolari S.U.A.

În concluzie, pârâta a solicitat

admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța

competentă.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin art. 4 din Convenția din 21

iulie 1998 (dosarul de fond) s-a stabilit, de comun acord, livrarea stocului de

oțel beton.

Din convenția menționată nu rezultă

destinațiile, cu referire la obiectul dreptului de proprietate al reclamantei,

invocate de către pârâtă.

Ca atare, în mod corect, prima

instanță a dispus livrarea întregii cantități de oțel beton.

Pe de altă parte, în raport cu

conținutul convenției, în mod corect prima instanță a statuat asupra nașterii

dreptului de acțiune și a respins excepția de prematuritate a cererii invocată

de pârâtă.

Totodată, cum inadmisibilitatea

privește lipsa posibilității de a pune în mișcare mijloacele procesuale ce

alcătuiesc acțiunea civilă în scopul realizării protecției judiciare a dreptului

pretins, ceea ce nu este cazul în speță, în mod corect prima instanță a

respins, ca neîntemeiată, și această excepție invocată de către pârâtă.

În consecință, în raport cu considerentele

ce preced, se constată că primul motiv de modificare invocat de către

recurenta-pârâtă este neîntemeiat.

În considerentele soluției atacate, instanța

de fond a reținut că intervalul de timp în care trebuia executată convenția din

21 iulie 1998 a expirat în mai 2000 și că acțiunea a fost promovată ulterior

acestei date, respectiv, la 18 iulie 2001. Exclusiv în acest context, în

subsidiar, instanța de fond face referire la contractul de depozit și,

corelativ, la dreptul părții de a cere executarea obligației ajunsă la termen.

Așadar, pretenția reclamantei a fost

examinată în raport cu convenția invocată prin cererea de chemare în judecată.

Ca atare, în raport cu această

împrejurare, și cel de-al doilea motiv de recurs se constată a fi neîntemeiat.

Potrivit convenției din 21 iulie

1998, părțile au convenit livrarea cantității de 2.129 tone oțel beton cât mai

repede posibil, în tranșe lunare, ce nu pot fi mai mici de 100 tone.

Din procesul-verbal de custodie din

19 august 1997 (dosarul de fond) rezultă că părțile au convenit livrarea

stocului de produs finit, la dispoziția reprezentanților legali ai reclamantei.

Din interogatoriul invocat de pârâtă

rezultă că avizele de expediție se întocmeau de către aceasta.

Așadar, nici una din probele

administrate nu confirmă susținerile pârâtei privind obligația reclamantei de a

întocmi avize de expediere, neîndeplinirea acestei obligații și, ca urmare,

imposibilitatea îndeplinirii de către pârâtă a obligației de livrare.

Așa fiind, se constată că, în cauză,

nu este întemeiat nici motivul de modificare, prevăzut de art. 304 pct. 10 C.

proc. civ., invocat de pârâtă ca al treilea de recurs.

Din aceleași considerente și cel de

al patrulea motiv de recurs se constată a fi neîntemeiat.

Potrivit art. 1073 C. civ.,

creditorul are dreptul de a cere îndeplinirea exactă a obligației și, în caz

contrar, are dreptul la desdăunări.

Prima instanță a obligat pârâta la

executarea în natură a obligației de restituire a celor 2.129 tone oțel beton

și, în subsidiar, în caz de neexecutare, la plata valorii mărfii nelivrate.

Ca atare, în raport cu dispozițiile

art. 1073 C. civ., prima instanță a procedat corect la obligarea recurentei la

executarea în natură a obligației, și, în caz de neexecutare, la desdăunarea

reclamantei, așa încât și acest ultim motiv de recurs se constată a fi

neîntemeiat.

În consecință, constatând că

motivele invocate de către pârâtă în recurs sunt neîntemeiate, Curtea va

respinge calea de atac exercitată de aceasta împotriva hotărârii primei

instanțe, pe care o va menține.

Totodată, văzând și cererea de

cheltuieli, dovedită cu actele depuse la dosarul cauzei, Curtea, în temeiul

art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta, potrivit dispozitivului, la plata

cheltuielilor de judecată, în favoarea intimatei-reclamante.

Așa fiind, Curtea

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâta, SC L. SA Drobeta Turnu Severin, împotriva

sentinței nr. 7 din15 februarie 2002 a Curții de Apel Craiova, secția

comercială, ca nefondat.

Obligă

recurenta să plătească 38.913.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu

de avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 19 februarie 2003.