ÎCCJ, Decizia nr. 610/2003

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 22 noiembrie 2000,

reclamanta B.M.R. a chemat în judecată Municipiul București, prin primarul

general, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se constate

nulitatea absolută, pentru lipsa condițiilor de formă și de fond, a actului de

donație autentificat de Notariatul de Stat al fostului raion Lenin, sub nr. 8056

din 2 decembrie 1965, transcris sub nr. 385 din 2 decembrie 1965, prin care aceasta

a donat Statului român imobilul proprietatea sa, situat în București, str. Dr. Mihail

Mirinescu nr. 1, parter, împreună cu dependințele de la subsol, precum și

părțile comune ale imobilului care deservesc întregul imobil și cota indiviză

de teren de 1/3 din suprafața de 335 m

2

pe care s-a construit

imobilul.

Totodată, reclamanta a solicitat

obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul

menționat.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că a devenit titulara dreptului de proprietate asupra acestui apartament

în baza actului de donație făcut de T.I., tatăl său.

În anul 1965 a donat acest

apartament Statului român.

Acceptarea donației s-a făcut de

către Sfatul Popular al raionului Lenin.

Or, potrivit art. 2 alin. (2) din

Decretul nr. 478/1954, acceptarea donației trebuia făcută de către Comitetul

Executiv al Sfatului Popular al Capitalei, cu respectarea art. 813 și a art. 814

C. civ.

Totodată, fiind vorba de o

construcție, conform art. 4 din Decretul menționat era necesar și avizul

Ministerului Gospodăriei Comunale și Industriei Locale, care însă nu a fost

dat.

Prin sentința nr. 507 din 8 mai 2001,

Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că au fost respectate condițiile de formă impuse de decretul nr.

478/1954 în ceea ce privește calitatea persoanei care a acceptat donația și că

avizul ministerului menționat avea caracter consultativ.

S-a mai reținut că a existat

animus

donandi

, atâta timp cât reclamanta a precizat că nu a fost constrânsă să-și

doneze apartamentul.

În realitate, în reprezentarea

reclamantei, scopul mediat, motivul determinant a constat în dorința acesteia

de a-și schimba statutul social.

Împotriva hotărârii primei instanțe

reclamanta a declarat apel, invocând următoarele motive:

-deciziile invocate de către

instanța de fond constituie acte interne ale Comitetului Executiv al Sfatului

Popular al Capitalei, care nu pot suplini forma autentică a acceptării și care

nu poate fi decât concomitentă cu actul de donație;

-în mod greșit s-a reținut că au

fost îndeplinite condițiile de fond ale donației, întrucât la baza acestui act

nu a stat intenția de a gratifica, ci intenția de a schimba statutul social al

familiei.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, prin decizia nr. 435 din 11 octombrie 2001, a respins apelul ca

nefondat, cu motivarea că toate aceste aspecte au fost corect analizate de

prima instanță printr-o hotărâre pe larg motivată și prin aplicarea corectă a

legii.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

reclamanta a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., nemodificat.

Prin decizia nr. 2553 din 25 iunie

2002, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul, a casat

hotărârea atacată, a admis apelul declarat de aceeași parte împotriva hotărârii

pronunțate în primă instanță, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis

acțiunea, a constatat nulitatea actului de donație și a obligat pe pârât să-i

lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul

menționat.

S-a reținut de către instanța de

recurs că nu a fost respectată condiția prevăzută de art. 4 din Decretul nr. 478

din 22 noiembrie 1954, cu referire la avizul Ministerului Gospodăriei Comunale

și Industriei Locale.

În consecință, cum acest aviz nu a

existat, iar contractul de donație este un contract solemn, nerespectarea

condițiilor de formă este sancționată cu nulitatea absolută a contractului.

Pe de altă parte, din declarațiile

martorilor audiați în cauză a rezultat că reclamanta a fost nevoită să doneze

statului acest apartament, pentru a asigura copiilor săi un statut care să le

permită admiterea în învățământul superior.

Ca atare, în mod greșit s-a reținut

existența intenției de a dona.

Împotriva deciziei pronunțate în

recurs de secția civilă a Curții Supreme de Justiție, procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare,

invocând motivul de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

S-a susținut că decizia criticată a

fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond.

În speță, cauzele de nulitate

reținute de instanța supremă nu se confirmă, având în vedere dispozițiile

Decretului nr. 478/1954 care reglementează condițiile de validitate a

donațiilor făcute statului, precum și materialul probator administrat.

Cu referire la avizul prevăzut de

art. 4 din același act normativ, s-a arătat că Ministerul Gospodăriei Comunale

și Industriei Locale a fost desființat încă din 1957, atribuțiile acestuia

privind avizarea fiind preluate de Ministerul Finanțelor care, prin Nota nr. 32427/1965

a avizat favorabil acceptarea donației.

Din susținerile reclamantei, precum

și din examinarea martorilor audiați în cauză, a rezultat totodată și existența

intenției donatoarei de a gratifica.

În concluzie, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei atacate și

menținerea soluției instanței de fond.

Recursul în anulare este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din cuprinsul actului de donație

rezultă, fără echivoc, faptul că acceptarea acesteia a fost făcută de Sfatul

Popular al Capitalei – Comitetul Executiv, prin deciziile nr. 2165 din 18

august 1965 și nr. 9270 din 19 august 1965, transmise la perfectarea actului de

către jurisconsultul H.L., în baza delegației nr. 4533 din 24 noiembrie 1965 a

Sfatului Popular al raionului V.I.Lenin.

Ca atare, donația a fost acceptată

de o persoană juridică ce avea calitatea de a primi, în conformitate cu

prevederile art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954 privind condițiile de

valabilitate a donațiilor făcute statului.

Pe de altă parte, prin Decretul nr.

63 din 19 februarie 1957, Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii

Populare Române, Ministerul Gospodăriei Comunale și Industriei Locale a fost

desființat.

Cu privire la avizarea donațiilor

făcute statului, atribuțiile ministerului desființat au fost preluate de

Ministerul Finanțelor care, prin nota juridică nr. 32427/1965, a avizat

favorabil acceptarea donației făcută de numita B.M.R., având ca obiect imobilul

în litigiu.

Așadar, donația a fost acceptată cu

respectarea condițiilor de formă prevăzute de lege.

În consecință, criticile privind

greșita reținere a cauzelor de nulitate decurgând din neacceptarea donației în

condițiile art. 2 alin. (2) și art. 4 din Decretul nr. 478/1954, se constată a

fi întemeiate.

Totodată, prin recursul în anulare

s-a susținut că în cauză instanțele au reținut, în mod greșit, că în cauză

lipsește

animus donandi

, ca o condiție de fond a valabilității donației.

Or, potrivit art. 801 C. civ.

„donațiunea este un act de liberalitate prin care donatorele dă irevocabil un

lucru donatarului care-l primește”.

Din dispoziția legală menționată rezultă

caracterul juridic al donației de contract gratuit prin care, cu intenția de a

gratifica, donatorul își micșorează în mod irevocabil patrimoniul, fără a

urmări să primească ceva în schimb.

Contract fiind, validitatea donației

este examinată în raport de îndeplinirea celor patru condiții esențiale prevăzute

în art. 948 C. civ., printre care este înscrisă cea privitoare la cauza licită.

Cu referire la prezenta cauză,

urmează a fi observate și dispozițiile art. 966 C. civ., potrivit cărora

„obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea

nici un efect”.

Totodată, existența cauzei urmează a

fi examinată în raport de specificul donației, ca liberalitate, prin care o

valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se urmări un echivalent.

Or, în analiza cauzei în materie de

donație, definită ca o liberalitate, este necesar a se stabili scopul sau

motivul care a fost determinant pentru voința dispunătorului în acest sens.

Ca atare, în acest caz, voința de a

dispune nu poate fi separată de scopul determinant, care a provocat

manifestarea dispunătorului sub forma unei liberalități.

Cauza în cazul contractului de

donație cuprinde așadar, în primul rând, voința de a dărui,

animus donandi,

și apoi motivul care a hotărât pe dispunător să facă liberalitatea, fără însă

ca aceste elemente să poată fi separate și examinate apoi izolat, ele formând

un tot.

În concluzie, voința de a dărui,

manifestată prin actul aparent al donației, nu poate ea singură să justifice o

liberalitate întemeiată pe un motiv sau o cauză de natură a o vicia, de a

determina donatorul la a dispune în acest sens.

Așa fiind, în situația în care

instanțele judecătorești sunt chemate a se pronunța asupra caracterului acestei

condiții esențiale de validitate a contractului de donație, acestea trebuie să

aibă în vedere, pe lângă legislația în vigoare la data realizării liberalității,

împrejurările contemporane efectuării donației.

Or, în cauză, din probatoriul

administrat a rezultat că actul de donație a fost făcut după instaurarea

puterii comuniste, nu cu intenția de a gratifica Statul român ci pentru

schimbarea statutului social avut și dobândirea unui statut agreat de noua

ordine socială.

Ca atare, în mod corect s-a reținut

prin hotărârea atacată că actul de donație nu a avut la bază

animus donandi

care trebuie să constituie cauza juridică a liberalității realizate, ci s-a

urmărit finalitatea arătată, constatându-se în cauză incidența dispozițiilor

art. 966 C. civ.

Așa fiind, criticile formulate prin

recursul în anulare nu sunt întemeiate sub acest aspect, așa încât hotărârea

atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc.

civ., invocat de procurorul general.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva deciziei nr. 2553 din 25 iunie 2002 a Curții Supreme de

Justiție, secția civilă, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, azi 8

decembrie 2003.