ÎCCJ, decizie (scj.ro #85573)

Contract de donație.Apartament donat statului. Acțiune în anularea contractului pentru lipsa intenției de a gratifica În lipsa intenției reale de a gratifica statul comunist, contractul de donație nu are o cauză licită și este sancționat cu nulitate în raport cu art.801, 948, 966 C.civ. Completul de 9 judecători, decizia nr.610 din 8 decembrie 2003 La data de 22 noiembrie 2000, reclamanta B.M.R. a chemat în judecată Municipiul București, prin primarul general, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se constate nulitatea absolută, pentru lipsa condițiilor de formă și de fond, a actului de donație autentificat de Notariatul de Stat al fostului raion Lenin, sub nr.8056 din 2 decembrie 1965, transcris sub nr.385 din 2 decembrie 1965, prin care a donat Statului Român imobilul proprietatea sa, situat în București, precizat în acțiune.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul menționat. Prin sentința nr.507 din 8 mai 2001, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea, ca nefondată. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr.435 din 11 octombrie 2001, a respins apelul declarat de reclamantă ca nefondat. Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanta a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art.304 pct.7 și 9 C. proc. civ., nemodificat. Prin decizia nr.2553 din 25 iunie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă a admis recursul, a casat hotărârea atacată, a admis apelul declarat de aceeași parte împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis acțiunea, a constatat nulitatea actului de donație și a obligat pe pârât să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul menționat.

S-a reținut, de către instanța de recurs, că nu a fost respectată condiția prevăzută de art.4 din Decretul nr.478 din 22 noiembrie 1954, cu referire la avizul Ministerului Gospodăriei Comunale și Industriei Locale. În consecință, cum acest aviz nu a existat, iar contractul de donație este un contract solemn, nerespectarea condițiilor de formă este sancționată cu nulitatea absolută a contractului. Pe de altă parte, din declarațiile martorilor audiați în cauză a rezultat că reclamanta a fost nevoită să doneze statului acest apartament, pentru a asigura copiilor săi un statut care să le permită admiterea în învățământul superior. Ca atare, în mod greșit s-a reținut existența intenției de a dona.

Împotriva deciziei pronunțate în recurs de Secția civilă a Curții Supreme de Justiție, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, invocând motivul de casare prevăzut de art.330 pct.2 C. proc. civ. S-a susținut că decizia criticată a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. În speță, cauzele de nulitate reținute de instanța supremă nu se confirmă, având în vedere dispozițiile Decretului nr.478/1954 care reglementează condițiile de validitate a donațiilor făcute statului, precum și materialul probator administrat. Cu referire la avizul prevăzut de art.4 din același act normativ, s-a arătat că Ministerul Gospodăriei Comunale și Industriei Locale a fost desființat încă din 1957, atribuțiile acestuia privind avizarea fiind preluate de Ministerul Finanțelor care, prin Nota nr.32427/1965 a avizat favorabil acceptarea donației.

Din susținerile reclamantei, precum și din declarațiile martorilor audiați în cauză, a rezultat totodată și existența intenției donatoarei de a gratifica. În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei atacate și menținerea soluției instanței de fond. Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Din cuprinsul actului de donație rezultă, fără echivoc, faptul că acceptarea acesteia a fost făcută de Sfatul Popular al Capitalei – Comiterul Executiv, prin deciziile nr. 2165 din 18 august 1965 și nr. 9270 din 19 august 1965, transmise la perfectarea actului de către jurisconsultul H.L., în baza delegației nr. 4533 din 24 noiembrie 1965 a Sfatului Popular al raionului V.I.Lenin.

Ca atare, donația a fost acceptată de o persoană juridică ce avea calitatea de a primi, în conformitate cu prevederile art. 2 alin.2 din Decretul nr. 478/1954 privind condițiile de valabilitate a donațiilor făcute statului. Pe de altă parte, prin Decretul nr. 63 din 19 februarie 1957, Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, Ministerul Gospodăriei Comunale și Industriei Locale a fost desființat. Cu privire la avizarea donațiilor făcute statului, atribuțiile ministerului desființat au fost preluate de Ministerul Finanțelor care, prin nota juridică nr. 32427/1965, a avizat favorabil acceptarea donației făcută de numita B.M.R., având ca obiect imobilul în litigiu. Așadar, donația a fost acceptată cu respectarea condițiilor de formă prevăzute de lege.

În consecință, criticile privind greșita reținere a cauzelor de nulitate decurgând din neacceptarea donației în condițiile art. 2 alin.2 și art. 4 din Decretul nr. 478/1954, se constată a fi întemeiate. Totodată, prin recursul în anulare s-a susținut că în cauză instanțele au reținut, în mod greșit, că în cauză lipsește animus donandi, ca o condiție de fond a valabilității donației. Or, potrivit art.801 din Codul civil „donațiunea este un act de liberalitate prin care donatorele dă irevocabil un lucru donatarului care-l primește”. Din dispoziția legală menționată rezultă caracterul juridic al donației de contract gratuit prin care, cu intenția de a gratifica, donatorul își micșorează în mod irevocabil patrimoniul, fără a urmări să primească ceva în schimb.

Contract fiind, validitatea donației este examinată în raport de îndeplinirea celor patru condiții esențiale prevăzute în art.948 din Codul civil, printre care este înscrisă cea privitoare la cauza licită. Cu referire la prezenta cauză, urmează a fi observate și dispozițiile art.966 din Codul civil , potrivit cărora „obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”. Totodată, existența cauzei urmează a fi examinată în raport de specificul donației, ca liberalitate, prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se urmări un echivalent. Or, în analiza cauzei în materie de donație, definită ca o liberalitate, este necesar a se stabili scopul sau motivul care a fost determinant pentru voința dispunătorului în acest sens.

Ca atare, în acest caz, voința de a dispune nu poate fi separată de scopul determinant, care a provocat manifestarea dispunătorului sub forma unei liberalități. Cauza în cazul contractului de donație cuprinde așadar, în primul rând, voința de a dărui, animus donandi , și apoi motivul care a hotărât pe dispunător să facă liberalitatea, fără însă ca aceste elemente să poată fi separate și examinate apoi izolat, ele formând un tot. În concluzie, voința de a dărui, manifestată prin actul aparent al donației, nu poate ea singură să justifice o liberalitate întemeiată pe un motiv sau o cauză de natură a o vicia, de a determina donatorul la a dispune în acest sens.

Așa fiind, în situația în care instanțele judecătorești sunt chemate a se pronunța asupra caracterului acestei condiții esențiale de validitate a contractului de donație, acestea trebuie să aibă în vedere, pe lângă legislația în vigoare la data realizării liberalității, împrejurările contemporane efectuării donației. Or, în cauză, din probatoriul administrat a rezultat că actul de donație a fost făcut, după instaurarea puterii comuniste, nu cu intenția de a gratifica statul român ci pentru schimbarea statutului social avut și dobândirea unui statut agreat de noua ordine socială. Ca atare, în mod corect s-a reținut, prin hotărârea atacată, că actul de donație nu a avut la bază animus donandi care trebuie să constituie cauza juridică a liberalității realizate, ci s-a urmărit finalitatea arătată, constatându-se în cauză incidența dispozițiilor art.966 din Codul civil.

Așa fiind, criticile formulate prin recursul în anulare nu sunt întemeiate sub acest aspect, așa încât hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art.330 pct.2 C. proc. civ., invocat de procurorul general. În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.