ÎCCJ, decizie (scj.ro #85573)

Contract de donație.Apartament donat statului.

Acțiune în anularea

contractului pentru lipsa  intenției de a gratifica

În lipsa intenției reale de a

gratifica statul comunist, contractul de donație nu are o cauză licită și este

sancționat cu nulitate în raport cu art.801, 948, 966 C.civ.

Completul

de 9 judecători, decizia nr.610 din 8 decembrie 2003

La

data de 22 noiembrie 2000, reclamanta B.M.R. a chemat în judecată Municipiul

București, prin primarul general, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în

cauză să se constate nulitatea absolută, pentru lipsa condițiilor de formă și

de fond, a actului de donație autentificat de Notariatul de Stat al fostului

raion Lenin, sub nr.8056 din 2 decembrie 1965, transcris sub nr.385 din 2

decembrie 1965, prin care   a donat Statului  Român imobilul

proprietatea sa, situat în București, precizat în acțiune.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului să-i lase în deplină

proprietate și posesie apartamentul menționat.

Prin sentința nr.507 din 8 mai 2001, Tribunalul București, secția a III-a

civilă a respins acțiunea, ca

nefondată.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr.435 din 11

octombrie 2001, a respins apelul declarat de reclamantă ca nefondat.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanta a declarat recurs, invocând

motivele de casare prevăzute de art.304 pct.7 și 9 C. proc. civ., nemodificat.

Prin decizia nr.2553 din 25 iunie 2002, Curtea Supremă de Justiție,

secția civilă a admis recursul, a casat hotărârea atacată, a admis apelul

declarat de aceeași parte împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță, pe

care a schimbat-o, în sensul că a admis acțiunea, a constatat nulitatea actului

de donație și a obligat pe pârât să-i lase reclamantei în deplină proprietate

și liniștită posesie apartamentul menționat.

S-a reținut, de către instanța  de recurs, că nu a fost respectată

condiția prevăzută de art.4 din Decretul  nr.478 din 22 noiembrie 1954, cu

referire la avizul Ministerului Gospodăriei Comunale și Industriei Locale.

În consecință, cum acest aviz nu a existat, iar contractul de donație este un

contract solemn, nerespectarea condițiilor de formă este sancționată cu

nulitatea absolută a contractului.

Pe de altă parte, din declarațiile martorilor audiați în cauză a rezultat că

reclamanta a fost nevoită să doneze statului acest apartament, pentru a asigura

copiilor săi un statut care să le permită admiterea în învățământul superior.

Ca atare, în mod greșit s-a reținut existența intenției de a dona.

Împotriva deciziei pronunțate în recurs de Secția civilă a Curții Supreme de

Justiție, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție a declarat recurs în anulare, invocând motivul de casare prevăzut de

art.330 pct.2 C. proc. civ.

S-a susținut că decizia criticată a fost pronunțată cu încălcarea esențială a

legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

În speță, cauzele de nulitate reținute de instanța supremă nu se confirmă,

având în vedere dispozițiile Decretului nr.478/1954 care reglementează

condițiile de validitate a donațiilor făcute statului, precum și materialul

probator administrat.

Cu referire la avizul prevăzut de art.4 din același act normativ, s-a arătat că

Ministerul Gospodăriei Comunale și Industriei Locale a fost desființat încă din

1957, atribuțiile acestuia privind avizarea fiind preluate de Ministerul

Finanțelor care, prin Nota nr.32427/1965 a avizat favorabil acceptarea

donației.

Din susținerile reclamantei, precum și din declarațiile martorilor audiați în

cauză, a rezultat totodată și existența intenției  donatoarei de a

gratifica.

În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare,

casarea deciziei atacate și menținerea soluției instanței de fond.

Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare:

Din cuprinsul actului de donație rezultă, fără echivoc, faptul că acceptarea

acesteia a fost făcută de Sfatul Popular al Capitalei – Comiterul Executiv,

prin deciziile nr. 2165 din 18 august 1965 și nr. 9270 din 19 august 1965,

transmise la perfectarea actului de către jurisconsultul H.L., în baza

delegației nr. 4533 din 24 noiembrie 1965 a Sfatului Popular al raionului

V.I.Lenin.

Ca atare, donația a fost acceptată de o persoană juridică ce avea calitatea de

a primi, în conformitate cu prevederile art. 2 alin.2 din Decretul nr. 478/1954

privind condițiile de valabilitate a donațiilor făcute statului.

Pe de altă parte, prin Decretul nr. 63 din 19 februarie 1957, Prezidiul Marii

Adunări Naționale a Republicii Populare Române, Ministerul Gospodăriei Comunale

și Industriei Locale a fost desființat.

Cu privire la avizarea donațiilor făcute statului, atribuțiile ministerului

desființat au fost preluate de Ministerul Finanțelor care, prin nota juridică

nr. 32427/1965, a avizat favorabil acceptarea donației făcută de numita B.M.R.,

având ca obiect imobilul în litigiu.

Așadar, donația a fost acceptată cu respectarea condițiilor de formă prevăzute

de lege.

În consecință, criticile  privind greșita reținere a cauzelor de nulitate

decurgând din neacceptarea donației în condițiile art. 2 alin.2 și art. 4 din

Decretul nr. 478/1954, se constată a fi întemeiate.

Totodată, prin recursul în anulare s-a susținut că în cauză instanțele au

reținut, în mod greșit, că în cauză lipsește animus donandi, ca o condiție de

fond a valabilității donației.

Or, potrivit art.801 din Codul civil „donațiunea este un act de liberalitate

prin care donatorele dă irevocabil un lucru donatarului care-l primește”.

Din dispoziția legală menționată  rezultă caracterul juridic al donației

de contract gratuit prin care, cu intenția de a gratifica, donatorul își

micșorează în mod irevocabil patrimoniul, fără a urmări să primească ceva în

schimb.

Contract fiind, validitatea donației este examinată în raport de îndeplinirea

celor patru condiții  esențiale prevăzute în art.948 din Codul civil,

printre care este înscrisă  cea privitoare la cauza licită.

Cu referire la prezenta cauză, urmează a fi observate și dispozițiile art.966

din Codul civil , potrivit cărora „obligația fără cauză sau fondată pe o cauză

falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”.

Totodată, existența cauzei urmează a fi examinată în raport de specificul

donației, ca liberalitate, prin care o valoare trece dintr-un  patrimoniu

în altul, fără a se urmări un echivalent.

Or, în analiza cauzei în materie de donație, definită ca o liberalitate, este

necesar a se stabili scopul sau motivul care a fost determinant  pentru

voința dispunătorului în acest sens.

Ca atare, în acest caz, voința de a dispune nu poate fi separată de scopul determinant,

care a provocat manifestarea dispunătorului sub forma unei liberalități.

Cauza în cazul contractului de donație cuprinde așadar, în primul rând, voința

de a dărui,

animus donandi

, și apoi motivul care a hotărât pe dispunător

să facă liberalitatea, fără însă ca aceste elemente să poată fi separate și

examinate apoi izolat, ele formând un tot.

În concluzie, voința de a dărui, manifestată prin actul aparent al donației, nu

poate ea singură să justifice o liberalitate întemeiată pe un motiv sau o cauză

de natură a o vicia, de a determina donatorul la a dispune în acest sens.

Așa fiind, în situația în care instanțele judecătorești sunt chemate a se

pronunța asupra caracterului acestei condiții esențiale de validitate a

contractului de donație, acestea trebuie să aibă în vedere, pe lângă legislația

în vigoare la data realizării liberalității, împrejurările contemporane

efectuării donației.

Or, în cauză, din probatoriul administrat a rezultat că actul de donație a fost

făcut, după instaurarea puterii comuniste, nu cu intenția de a gratifica statul

român ci pentru schimbarea statutului social avut și dobândirea unui statut

agreat de noua ordine socială.

Ca atare, în mod corect s-a reținut, prin hotărârea atacată, că actul de

donație nu a avut la bază

animus donandi

care trebuie să constituie

cauza juridică a liberalității realizate, ci s-a urmărit finalitatea arătată,

constatându-se în cauză incidența dispozițiilor art.966 din Codul civil.

Așa fiind, criticile formulate prin recursul în anulare nu sunt întemeiate sub

acest aspect, așa încât hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare

prevăzut de art.330 pct.2 C. proc. civ., invocat de procurorul general.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge

recursul în anulare, ca nefondat.