ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 119/2003

S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanta N.R.M.și de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr.396 din 6 iulie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a Civilă precum și recursul declarat de pârâții D.N., D.M., P.E., P.M., C.M.și L.M.împotriva deciziei nr.540 din 9 noiembrie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. La apelul nominal s-au prezentat: recurenta-reclamantă N.R.M., personal și asistată de avocat S.G.recurentul-pârât Municipiul București prin Primarul General și intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului București, ambii reprezentați de consilier juridic O.O.și recurenții-pârâți D.N., D.M., P.E., P.M., C.M.și L. E., personal și asistați de avocat S.C., lipsind intimații-pârâți N.E.M., N.L.C.și S.C.

“H.N.”S.A. București. Procedura completă. Recurenta-reclamantă N.R.M.depune timbre judiciare de 25.000 lei și dovada achitării unei taxe judiciare de timbru de 4.420.159 lei (chitanțele nr.0909563/14.01.2003 și nr.100289/20.01.2003) conform notei de timbraj precum și o cerere scrisă de renunțare la judecata cu pârâții N.L.C.și N.E.M., aceștia neavînd legătură cu cauza, fiind proprietari ai apartamentului nr.7 din imobilul situat în București, B-dul Dacia nr.1 și nu nr.45, sector 2. Arată că în apartamentul nr.7 din B-dul Dacia nr.45 locuiește N.G.în baza unui contract de închiriere a cărui copie o depune la dosar. Nemaifiind alte chestiuni prealabile, Curtea dă cuvântul părților în susținerea și combaterea recursurilor.

Avocat S.G.solicită admiterea recursului reclamantei N.R.M.pentru motivul prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ.și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii în tot a acțiunii introductive, respectiv în sensul constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate conform Legii nr.112/1995 și, implicit, al repunerii părților în situația anterioară încheierii actului de donație cu privire la întregul imobil ce s-a aflat în proprietatea autorului reclamantei. Cu privire la recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul general, pune concluzii de respingere a acestuia ca neîntemeiat iar cu privire la recursul declarat de pârâții D.N., D.M., P.E., P.M., C.M.

și L.M.lasă soluționarea acestuia la aprecierea instanței. Solicită cheltuieli de judecată. Avocat C.S.solicită admiterea recursului pârâților D.N., D.M., P.E., P.M., C.M. și L.E.. Pune concluzii de admitere a recursului pârâtului Municipiul București, prin Primarul general. Cu privire la recursul declarat de reclamantă, solicită respingerea acestuia ca nefondat arătând că, în opinia sa, este și inadmisibil. Solicită cheltuieli de judecată. Consilier juridic O.O.solicită admiterea recursului Municipiului București, prin Primarul general, așa cum a fost formulat, modificarea deciziei atacate și respingerea în tot a acțiunii reclamantei. Pune concluzii de admitere a recursului declarat de pârâții D.N., D.M., P.E., P.M., C.M.

și L.M.și de respingere ca nefondat a recursului reclamantei. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admitere a recursului reclamantei și de respingere a recursurilor pârâților. C U R T E A Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 7 iulie 1999 pe rolul Tribunalului București sub nr.3189, reclamanta N. M. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București, S.C. “H” SA, D.N., D.M., N.E.M., N.L.C., C.M., P.E., P.M. și L.M.

solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța: 1) – să constate nulitatea absolută a actului de donație autentificat sub nr.2605 din 20 iunie 1963 prin care părinții săi (ambii decedați în prezent) au donat fostului Sfat Popular al raionului 30 decembrie, imobilul lor din București B-dul Dacia nr.1 A (actualmente nr.45) reprezentând 24,35% din întreaga clădire - format din întregul parter – spațiu de locuit, garajul cu intrare prin str.Eminescu, subsolul aferent, întregul etaj 1 (actualmente compartimentat în mai multe apartamente, ocupate cu contract de închiriere unele, iar altele cumpărare în baza Legii 112/1995 și o cameră la etajul 7 al clădirii. Motivul nulității absolute a donației fiind lipsa unei condiții esențiale pentru validitatea convențiilor – cauza (animus donandi) prevăzută de dispozițiile art.948 pct.4 c.civ.raportat la dispozițiile art.966 cod civil.

2) – să constate nulitatea absolută a tuturor contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către pârâtul C.G.M.B., prin mandatar S.C. “H” S.A. cu pârâții persoane fizice, privind spațiul revendicat. 3) – să dispună repunerea părților în situația anterioară încheierii actului de donație. Tribunalul București, Secția III, prin sentința civilă nr.1251 din 2 noiembrie 1999, a admis excepția de necompetență materială și și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, reținând că obiectul cauzei are o valoare sub 150.000.000 lei.

Curtea de Apel București, Secția IV-a civilă, prin decizia civilă nr.358 din 20 decembrie 1999 a respins apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței, reținând că, în ipoteza când prin aceeași acțiune reclamanta cheamă în judecată mai mulți pârâți, competența după valoare se stabilește în raport cu valoarea fiecărei cereri în parte, căci fiecare cerere își păstrează individualitatea, chiar dacă ele sunt rezolvate prin aceeași hotărâre. Curtea Supremă de Justiție, prin decizia civilă nr.1382 din 19 aprilie 2000, a admis recursul declarat de către pârâții persoane fizice, a casat decizia pronunțată de Curtea de Apel București și sentința pronunțată de către Tribunalul București și a trimis cauza spre competentă soluționare aceluiași tribunal.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, în aprecierea valorii obiectului acțiunii, instanțele de fond și apel au omis cererea nr.1 din acțiunea formulată de către reclamantă, prin care se solicită anularea donației (care cuprinde toate apartamentele și spațiile pentru care la punctul 2 al acțiunii se solicită anularea contractelor de vânzare-cumpărare, a căror valoare totală este de 188.964.987 lei). Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția III-a, (sub nr.3880/2000) care, prin sentința civilă nr.1308 din 5 decembrie 2000, a respins acțiunea reclamantei ca nefondată, obligând-o pe aceasta să plătească 9.000.000 lei cheltuieli de judecată, respectiv 5.000.000 lei către pârâții Dragomir, 1.000.000 lei către pârâta L.E., 2.000.000 lei către pârâții Purcel și 1.000.000 lei către pârâta C.M..

Instanța a reținut că reclamanta nu a dovedit că autorul ei nu a avut intenția de a gratifica Statul Român cu ocazia încheierii contractului de donație. A reținut, de asemenea, că motivul de nulitate absolută invocat de către reclamantă respectiv lipsa cauzei, presupune două elemente: scopul imediat – voința de gratificare care în lipsa unei dovezi contrare se prezumă – și scopul mediat – anume motivul determinant al încheierii actului; instanța reținând că acesta a fost „convingerea donatorului că toate bunurile imobile trebuie să aparțină statului, pentru o mai bună administrare”.

Referitor la contractele de vânzare-cumpărare încheiate de către pârâții persoane fizice s-a reținut de către instanța de fond că, întrucât reclamantei nu i s-a recunoscut prin hotărâre un drept de proprietate asupra imobilului, ea nu are un interes pentru exercitarea acțiunii, pe de o parte, iar, pe de altă parte, cumpărătorii au avut convingerea că imobilul este proprietatea statului și vânzarea a fost făcută cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată (legea 112/1995). Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta susținând, în esență, că deși a făcut dovada nulității absolute a actului de donație pentru lipsa unei condiții esențiale de validitate a convenției – cauza (în speță animus donandi) – și pentru încălcarea dispozițiilor imperative prevăzute de art.2 al.2 din Decretul nr.478/1954, cu privire la persoana care trebuia să primească donația, instanța de fond, nelegal și netemeinic, i-a respins acțiunea.

Curtea de Apel București ,Secția IV-a, prin decizia civilă nr.396 din 6 iulie 2001, a admis apelul formulat de către reclamantă, a schimbat sentința apelată și a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantă și a constatat nulitatea absolută a contractului de donație. A respins ca neîntemeiată cererea cu privire la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, având în vedere conținutul ofertei de donație, că este vădită nu numai lipsa intenției reale de a gratifica ci, chiar mai mult decât atât, chiar acceptarea donației a avut o cauză ilicită, fiind contrară bunelor moravuri, motiv pentru care, în baza art.96 c.civ.a constatat nulitatea absolută a donației cu privire la cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/1995 de asemenea, instanța de apel a reținut că, întrucât acestea au fost încheiate anterior datei la care reclamanta a solicitat constatarea nulității donației – 7 iulie 1999 – pârâții-intimați au fost de bună credință.

La data de 27 august 2001 reclamanta a formulat o cerere de completare a hotărârii în baza art.281 2 C.proc.civ.arătând că instanța a omis să se pronunțe în legătură cu cel de al treilea capăt de cerere, respectiv „repunerea părților în situația anterioară încheierii actului de donație” Curtea de Apel București Secția IV-a, prin decizia nr.540 din 9 noiembrie 2001, a admis cererea formulată de către reclamantă și a completat dispozitivul deciziei civile nr.396 din 6 iulie 2001, în sensul că: a respins ca neîntemeiată cererea formulată de către reclamantă de repunere a părților în situația anterioară anulării donației, pentru partea din imobil care se află în posesia statului, reținând că reclamanta nu a efectuat nici-o dovadă pentru individualizarea acestei părți a imobilului, deși conform art.1169 c.civ.

îi revenea această obligație. Reclamanta a formulat recursuri în termen legal, atât împotriva hotărârii inițiale pronunțate de către instanța de apel, cât și împotriva hotărârii completatoare a acesteia. Se susține de către aceasta că, în mod greșit, a fost respins ca neîntemeiat cel de al doilea capăt al acțiunii privind constatarea nulității contrac telor de vânzare-cumpărare, cu toate că titlul statului a fost obținut prin fraudarea legii, iar cumpărătorii-pârâți nu au depus un minim de diligențe pentru verificarea situației juridice a imobilului. Se mai susține că, în orice caz, instanța ar fi trebuit să dispună repunerea reclamantei în situația anterioară încheierii actului de donație, cel puțin pentru partea de imobil care nu a fost vândută de către stat.

În acest sens, se arată de către recurentă că, în hotărârea completatoare s-a motivat greșit că reclamanta nu a individualizat partea din imobilul în litigiu care a rămas în proprietatea statului,nevândută către chiriași, ignorându-se adresa nr.25831 din 13 noiembrie 2000 a D.G.A.F.I. care lămurea acest aspect. Recursurile formulate de către reclamantă sunt nefondate. Astfel, instanța de apel a reținut corect că toate contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate anterior datei de 7 iulie 1999, când reclamanta a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a actului de donație către stat a imobilului în litigiu făcut de către autorul ei.

În consecință, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare pârâții care ocupau în calitate de chiriași spațiile respective, pe de o parte, îndeplineau condițiile legale în vigoare la acea dată să le cumpere, iar, pe de altă parte, statul era proprietarul aparent și, deci, cumpărătorii în lipsa unor cereri de restituire sau notificări, au fost de bună credință. Împrejurarea că instanța a menționat în considerentele hotărârii și prevederile art.46 din Legea nr.10/2001, nu este de natură să ducă la casarea hotărârii, cum susține recurenta, pentru că principiile validității aparenței în drept și al ocrotirii bunei credințe existau și anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 care le-a confirmat o dată în plus, iar aceste principii au fost corect aplicate în speță de către instanța de apel.

Nici critica referitoare la cel de al treilea capăt al acțiunii privind repunerea în situația anterioară, cel puțin pentru spațiile rămase în proprietatea statului (astfel cum reclamanta a solicitat în subsidiar în apel), nu este fondată instanța reținând corect că, din actele existente la dosarul cauzei, nu pot fi individualizate aceste spații. Actul invocat în motivele de recurs, respectiv adresa nr.25831 din 13 noiembrie 2000 a D.G.A.F.I. (fila 30 dosar nr.3880/2000 Tribunalul București), nu este de natură să ajute la individualizarea spațiilor revendicate de către reclamantă, care nu au fost vândute.

În adresă se face referire la alte apartamente situate la etajul IV,V,VI și VII, care nu au aparținut autorului reclamantei, iar, în legătură cu apartamentele situate la etajul.I numerele 5-8, ele figurează fie ca fiind vândute, fie ca fiind și în prezent închiriate și nu sunt oricum individualizate deloc, iar acest act, în orice caz, nu este „hotărâtor pentru dezlegarea pricinii”. Astfel fiind, pentru aceste considerente, urmează a respinge recursul formulat de către reclamantă. Împotriva hotărârii inițiale pronunțate de către Curtea de Apel București, Secția III-a civilă nr.396 din 6 iulie 2001, a declarat recurs și pârâtul Municipiul București, prin Primar General, invocând motivele de casare prevăzute de art.304 pct.7 și 9 C.proc.civ.

Se susține că instanța de apel nu a motivat de ce acceptarea donației de către stat a avut o cauză ilicită și de ce aceasta era contrară bunelor moravuri. De asemenea, se arată că reclamanta nu a făcut dovada inexistenței cauzei contractului și nici existența vreunei cauze de nulitate absolută a contractului de donație și, în consecință, contractul de donație este valabil. Recursul este nefondat. Astfel, este de reținut, în primul rând, că art.948 pct.4 C. civ. enumeră printre condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții „ o cauză licită” iar art.966 C.civ. prevede că „o obligație fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect”.

Instanța de apel în mod corect a considerat că noțiunea de cauză nu se reduce la scopul direct și imediat, respectiv, în speță, la intenția de a gratifica (amimus donandi), ci ea cuprinde și un scop indirect, mediat, pe care dispunătorul tinde să-l realizeze prin facerea donației, și a apreciat că scopul specific al donației, respectiv intenția de a gratifica Statul Român, a lipsit, astfel încât lipsa cauzei, donația este lovită de nulitate absolută. Lipsa intenției reale de a dona rezultă fără echivoc din chiar conținutul ofertei de donație făcută la data de 5 decembrie 1962 (filele 7-8 dosar fond), în care donatorul caută să demonstreze că nu a făcut politică, că este „membru activ la o serie de organizații de masă”, că familia sa este încadrată în muncă și nu au avut averi, creând impresia că el este cel care ar trebui să primească donația, nu cel care donează.

În același sens, autorul reclamantei arată în oferta de donație că este „fiu de oameni săraci, cu 7 copii, fără nici-o avere”, și că apreciază că „toate bunurile imobile, pentru o mai bună administrare, trebuie să aparțină statului”. Este deci evident că prezumția relativă a existenței cauzei în această donație instituită de art.967 C.civ.a fost răsturnată prin chiar conținutul ofertei de donație mai înainte analizate. Astfel fiind, având în vedere considerentele mai înainte arătate, urmrează a respinge recursul formulat de către pârâtul Municipiul București, prin Primar General, ca nefondat. Împotriva deciziei civile nr.540 din 9 noiembrie 2001 au declarat recurs și pârâții D.N., D.M., P.E., P.M., C.M.și L.M.solicitând obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este fondat. Este de reținut că instanța de apel a respins capătul de cerere, prin care se solicită de către reclamantă constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către recurenții-pârâți și cu toate că aceștia solicitaseră obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, instanța de apel încălcând prevederile art.274 C.proc.civ., nu le-a acordat. Astfel fiind, urmează a admite acest recurs, a modifica decizia recurată și a obliga pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată reprezentând contravaloarea onorariului de avocat. În conformitate cu prevederile art.274 C.proc.civ. urmează a obliga pe reclamantă și la plata cheltuielilor de judecată din recurs (contravaloare onorariu avocat) către aceiași pârâți-recurenți.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursurile declarate de reclamanta N.R.M.și de pârâtul Municipiul București, prin Primarul general, împotriva deciziei nr.396 din 6 iulie 2001 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, ca nefondate. Admite recursul declarat de pârâții D.N., D.M., P.E., P.M., C.M. și L.M. împotriva deciziei nr.540 din 9 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă pe care o modifică, în sensul că obligă pe reclamantă la plata către pârâți a cheltuielilor de judecată în sumă de 2 milioane lei. Obligă pe aceeași reclamantă la plata către pârâți a sumei de 500.000 lei, cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2003.