ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 119/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 119/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

S-au luat în examinare

recursurile declarate de reclamanta  N.R.M.și de pârâtul Municipiul București prin

Primarul General împotriva deciziei nr.396 din 6 iulie 2001 a Curții de Apel

București – Secția a IV-a Civilă precum și recursul declarat de pârâții D.N.,

D.M., P.E., P.M., C.M.și L.M.împotriva deciziei nr.540 din 9 noiembrie 2001 a

Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă.

La apelul nominal s-au

prezentat: recurenta-reclamantă N.R.M., personal și asistată de avocat

S.G.recurentul-pârât Municipiul București prin Primarul General și

intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului București, ambii reprezentați

de consilier juridic O.O.și recurenții-pârâți D.N., D.M., P.E., P.M., C.M.și L.

E., personal și asistați de avocat S.C., lipsind intimații-pârâți N.E.M.,

N.L.C.și S.C. “H.N.”S.A. București.

Procedura completă.

Recurenta-reclamantă N.R.M.depune

timbre judiciare de 25.000 lei și dovada achitării unei taxe judiciare de

timbru de 4.420.159 lei (chitanțele nr.0909563/14.01.2003 și

nr.100289/20.01.2003) conform notei de timbraj precum și o cerere scrisă de

renunțare la judecata cu pârâții N.L.C.și N.E.M., aceștia neavînd legătură cu

cauza, fiind proprietari ai apartamentului nr.7 din imobilul situat în

București, B-dul Dacia nr.1 și nu nr.45, sector 2. Arată că în apartamentul

nr.7 din B-dul Dacia nr.45 locuiește N.G.în baza unui contract de închiriere a

cărui copie o depune la dosar.

Nemaifiind alte chestiuni

prealabile, Curtea dă cuvântul părților în susținerea și combaterea

recursurilor.

Avocat S.G.solicită admiterea

recursului reclamantei N.R.M.pentru motivul  prevăzut de dispozițiile art.304

pct.9 C.proc.civ.și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii în tot a

acțiunii introductive,  respectiv  în sensul  constatării  nulității  absolute

a  contractelor  de vânzare-cumpărare încheiate conform Legii nr.112/1995 și,

implicit, al repunerii părților  în  situația  anterioară  încheierii  actului

de  donație  cu  privire la  întregul imobil ce s-a aflat în proprietatea

autorului reclamantei. Cu privire la recursul declarat de pârâtul Municipiul

București, prin Primarul general, pune concluzii de respingere a acestuia ca

neîntemeiat iar cu privire la recursul declarat de pârâții D.N., D.M., P.E.,

P.M., C.M. și L.M.lasă soluționarea acestuia la aprecierea instanței. Solicită

cheltuieli de judecată.

Avocat C.S.solicită admiterea

recursului pârâților D.N., D.M., P.E., P.M., C.M. și L.E.. Pune concluzii de

admitere a recursului pârâtului Municipiul București, prin Primarul general.

Cu privire la recursul declarat de reclamantă, solicită respingerea acestuia ca

nefondat arătând că, în opinia sa, este și inadmisibil. Solicită cheltuieli de

judecată.

Consilier juridic O.O.solicită

admiterea recursului Municipiului București, prin Primarul general, așa cum a

fost formulat, modificarea deciziei atacate și respingerea în tot a acțiunii

reclamantei. Pune concluzii de admitere a recursului declarat de pârâții D.N.,

D.M., P.E., P.M., C.M. și L.M.și de respingere ca nefondat a recursului

reclamantei.

Reprezentantul Ministerului

Public pune concluzii de admitere a recursului reclamantei și de respingere a

recursurilor pârâților.

C U R T

E A

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

data de 7 iulie 1999 pe rolul Tribunalului București sub nr.3189, reclamanta N.

M. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București,

S.C. “H” SA, D.N., D.M., N.E.M., N.L.C., C.M., P.E., P.M. și L.M. solicitând

instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța:

1)

– să constate

nulitatea  absolută a actului de donație  autentificat sub nr.2605 din 20 iunie

1963 prin care părinții săi (ambii decedați în prezent) au donat  fostului

Sfat Popular al raionului 30 decembrie, imobilul lor din București B-dul Dacia

nr.1 A (actualmente nr.45) reprezentând 24,35% din întreaga clădire - format

din întregul parter – spațiu de locuit, garajul cu intrare prin str.Eminescu,

subsolul aferent, întregul etaj 1 (actualmente compartimentat în mai multe

apartamente, ocupate cu contract de închiriere unele, iar altele cumpărare în

baza Legii 112/1995 și o cameră la etajul 7 al clădirii.

Motivul nulității

absolute a donației fiind lipsa unei condiții esențiale

pentru validitatea convențiilor – cauza

(animus donandi) prevăzută de dispozițiile art.948 pct.4 c.civ.raportat la

dispozițiile art.966 cod civil.

2) – să constate nulitatea

absolută a tuturor contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către pârâtul

C.G.M.B., prin mandatar S.C. “H” S.A.  cu pârâții persoane fizice, privind

spațiul revendicat.

3) – să dispună repunerea

părților în situația anterioară încheierii actului de donație.

Tribunalul București, Secția

III, prin sentința civilă nr.1251 din 2 noiembrie

1999, a admis excepția de necompetență

materială și și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Sectorului 1 București, reținând că obiectul cauzei are o valoare

sub 150.000.000 lei.

Curtea de Apel București,

Secția IV-a civilă, prin decizia civilă nr.358 din 20 decembrie 1999 a respins

apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței, reținând că, în

ipoteza când prin aceeași acțiune reclamanta cheamă în judecată mai mulți

pârâți,  competența după valoare se stabilește în raport cu valoarea fiecărei

cereri în parte, căci fiecare cerere își păstrează individualitatea, chiar dacă

ele sunt rezolvate prin aceeași hotărâre.

Curtea Supremă de Justiție,

prin decizia civilă nr.1382 din 19 aprilie 2000, a admis recursul declarat de

către pârâții persoane fizice, a casat decizia pronunțată de Curtea de Apel

București și sentința pronunțată de către Tribunalul București și a trimis

cauza spre competentă soluționare aceluiași tribunal.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut că, în aprecierea valorii obiectului acțiunii,

instanțele de fond și apel au omis cererea nr.1 din acțiunea formulată de către

reclamantă, prin care se solicită anularea donației (care cuprinde toate

apartamentele și spațiile pentru care la punctul 2 al acțiunii se solicită

anularea contractelor de vânzare-cumpărare, a căror valoare totală este de

188.964.987 lei).

Cauza a fost reînregistrată pe

rolul Tribunalului București, Secția III-a, (sub nr.3880/2000) care, prin

sentința civilă nr.1308 din 5 decembrie 2000, a respins acțiunea reclamantei ca

nefondată, obligând-o pe aceasta să plătească 9.000.000 lei cheltuieli de

judecată, respectiv 5.000.000 lei către pârâții Dragomir, 1.000.000 lei către

pârâta L.E., 2.000.000 lei către pârâții Purcel și 1.000.000 lei către pârâta

C.M..

Instanța a reținut că

reclamanta nu a dovedit că autorul ei nu a avut intenția de a gratifica Statul

Român cu ocazia încheierii contractului de donație.

A reținut, de asemenea, că

motivul de nulitate absolută invocat de către reclamantă respectiv lipsa

cauzei, presupune două elemente: scopul imediat – voința de gratificare care în

lipsa unei dovezi contrare se  prezumă – și scopul mediat – anume motivul

determinant al încheierii actului; instanța reținând că acesta a fost

„convingerea donatorului că toate bunurile imobile trebuie să aparțină

statului, pentru o mai bună administrare”.

Referitor la contractele de

vânzare-cumpărare încheiate de către pârâții persoane fizice s-a reținut de

către instanța de fond că, întrucât reclamantei nu i s-a recunoscut prin

hotărâre un drept de proprietate asupra imobilului, ea nu are un interes pentru

exercitarea acțiunii, pe de o parte, iar, pe de altă parte, cumpărătorii au

avut convingerea că imobilul este proprietatea statului și vânzarea a fost

făcută cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată (legea

112/1995).

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamanta susținând, în esență, că deși a făcut dovada nulității

absolute a actului de donație pentru lipsa unei condiții

esențiale de validitate a convenției –

cauza (în speță  animus donandi) – și pentru încălcarea dispozițiilor

imperative prevăzute de art.2 al.2 din Decretul nr.478/1954, cu privire la

persoana care trebuia să primească donația, instanța de fond, nelegal și

netemeinic, i-a respins acțiunea.

Curtea de Apel București

,Secția IV-a, prin decizia civilă nr.396 din 6 iulie 2001, a admis apelul

formulat de către reclamantă, a schimbat sentința apelată și a admis în parte

acțiunea formulată de către reclamantă și a constatat nulitatea absolută a

contractului de donație.

A respins ca neîntemeiată

cererea cu privire la constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a reținut, având în vedere conținutul ofertei de

donație, că este vădită nu numai lipsa intenției reale de a gratifica ci, chiar

mai mult decât atât, chiar acceptarea donației a avut o cauză ilicită, fiind

contrară bunelor moravuri, motiv pentru care, în baza art.96 c.civ.a constatat

nulitatea absolută a donației cu privire la cererea de constatare a nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii

nr.112/1995 de asemenea, instanța de apel a reținut că, întrucât acestea au

fost încheiate anterior datei la care reclamanta a solicitat constatarea

nulității donației – 7 iulie 1999 – pârâții-intimați au fost de bună credință.

La data de 27 august 2001

reclamanta a formulat o cerere de completare a hotărârii în baza art.281

2

C.proc.civ.arătând că instanța a omis să se pronunțe în legătură cu cel de al

treilea capăt de cerere, respectiv „repunerea părților în situația anterioară

încheierii actului de donație”

Curtea de Apel București

Secția IV-a, prin decizia nr.540 din 9 noiembrie 2001, a admis cererea

formulată de către reclamantă și a completat dispozitivul deciziei civile

nr.396 din 6 iulie 2001, în sensul că: a respins ca neîntemeiată cererea

formulată de  către reclamantă de repunere a părților în situația anterioară

anulării donației, pentru partea din imobil care se află în posesia statului,

reținând că reclamanta nu a efectuat nici-o dovadă pentru individualizarea acestei

părți a imobilului, deși conform art.1169 c.civ. îi revenea această obligație.

Reclamanta a formulat

recursuri în termen legal, atât împotriva hotărârii inițiale pronunțate de

către instanța de apel, cât și împotriva hotărârii completatoare a acesteia.

Se susține de către aceasta

că, în mod greșit, a fost respins ca neîntemeiat cel de al doilea capăt al

acțiunii privind constatarea nulității contrac telor de vânzare-cumpărare, cu

toate că titlul statului a fost obținut prin fraudarea legii, iar cumpărătorii-pârâți

nu au depus un minim de diligențe pentru verificarea situației juridice a

imobilului.

Se mai susține că, în orice

caz, instanța ar fi trebuit să dispună repunerea reclamantei în situația

anterioară încheierii actului de donație, cel puțin pentru partea de imobil

care nu a fost vândută de către stat.

În acest sens, se arată de

către recurentă că, în hotărârea completatoare s-a motivat greșit că reclamanta

nu a individualizat partea din imobilul în litigiu care a

rămas în proprietatea statului,nevândută

către chiriași, ignorându-se adresa nr.25831 din 13 noiembrie 2000 a D.G.A.F.I.

care lămurea acest aspect.

Recursurile formulate de către

reclamantă sunt nefondate.

Astfel, instanța de apel a

reținut corect că toate contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate

anterior datei de 7 iulie 1999, când reclamanta a solicitat instanței să

constate nulitatea absolută a actului de donație către stat a imobilului în

litigiu făcut de către autorul ei.

În consecință, la data

încheierii contractelor de vânzare-cumpărare pârâții care ocupau în calitate de

chiriași spațiile respective, pe de o parte, îndeplineau condițiile legale în

vigoare la acea dată să le cumpere, iar, pe de altă parte, statul era

proprietarul aparent și, deci, cumpărătorii în lipsa unor cereri de restituire

sau notificări, au fost de bună credință.

Împrejurarea că instanța a

menționat în considerentele hotărârii și prevederile art.46 din Legea

nr.10/2001, nu este de natură să ducă la casarea hotărârii, cum susține

recurenta, pentru că principiile validității aparenței în drept și al

ocrotirii bunei credințe existau și anterior intrării în vigoare a Legii

nr.10/2001 care le-a confirmat o dată în plus, iar  aceste principii au fost

corect aplicate în speță de către instanța de apel.

Nici critica referitoare la

cel de al treilea capăt al acțiunii privind repunerea în situația anterioară,

cel puțin pentru spațiile rămase în proprietatea statului (astfel cum

reclamanta a solicitat în subsidiar în apel), nu este fondată instanța reținând

corect că, din actele existente la dosarul cauzei, nu pot fi individualizate

aceste spații.

Actul invocat  în motivele de

recurs, respectiv adresa nr.25831 din 13 noiembrie 2000 a D.G.A.F.I. (fila 30

dosar nr.3880/2000 Tribunalul București), nu este de natură să ajute la

individualizarea spațiilor revendicate de către reclamantă, care nu au fost

vândute.

În adresă se face referire la

alte apartamente situate la etajul IV,V,VI și VII, care nu au aparținut

autorului reclamantei, iar, în legătură cu apartamentele situate la etajul.I

numerele 5-8, ele figurează fie ca fiind vândute, fie ca fiind și în prezent

închiriate și nu sunt oricum individualizate deloc, iar acest act, în orice

caz, nu este „hotărâtor pentru dezlegarea pricinii”.

Astfel fiind, pentru aceste

considerente, urmează a respinge recursul formulat de către reclamantă.

Împotriva hotărârii inițiale

pronunțate de către Curtea de Apel București, Secția III-a civilă nr.396 din 6

iulie 2001, a declarat recurs și pârâtul Municipiul București, prin Primar

General, invocând motivele de casare prevăzute de art.304 pct.7 și 9

C.proc.civ.

Se susține că instanța de apel

nu a motivat de ce acceptarea donației de către stat a avut o cauză ilicită și

de ce aceasta era contrară bunelor moravuri.

De asemenea, se arată că

reclamanta nu a făcut dovada inexistenței cauzei contractului și nici existența

vreunei cauze de nulitate absolută a contractului de donație și, în consecință,

contractul de donație este valabil.

Recursul este nefondat.

Astfel, este de reținut,

în primul rând, că art.948 pct.4 C. civ. enumeră printre   condițiile

esențiale  pentru  validitatea  unei  convenții „ o  cauză licită” iar art.966

C.civ. prevede că „o obligație fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau

nelicită nu poate avea nici un efect”.

Instanța de apel în mod corect

a considerat că noțiunea de cauză nu se reduce la scopul direct și imediat,

respectiv,  în speță, la intenția de a gratifica (amimus donandi), ci ea

cuprinde și un scop indirect, mediat, pe care dispunătorul tinde să-l realizeze

prin facerea donației, și a apreciat că scopul specific al donației, respectiv

intenția de a gratifica Statul Român, a lipsit, astfel încât lipsa cauzei,

donația este lovită de nulitate absolută.

Lipsa intenției reale de a

dona rezultă fără echivoc din chiar conținutul ofertei de donație făcută la

data de 5 decembrie 1962 (filele 7-8 dosar fond), în care donatorul caută să

demonstreze că nu a făcut politică, că este „membru activ la o serie de

organizații de  masă”, că familia sa este încadrată în muncă și nu au avut

averi, creând impresia că el este cel care ar trebui să primească donația, nu

cel care donează.

În același sens, autorul

reclamantei arată în oferta de donație că este „fiu de oameni săraci, cu 7

copii, fără nici-o avere”, și că  apreciază că „toate bunurile imobile, pentru

o mai bună administrare, trebuie să aparțină statului”.

Este deci evident că prezumția

relativă a existenței cauzei în această donație instituită de art.967 C.civ.a

fost răsturnată prin chiar conținutul ofertei de donație mai înainte analizate.

Astfel fiind, având în vedere

considerentele mai înainte arătate, urmrează a respinge recursul formulat de

către pârâtul Municipiul București, prin Primar General, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile

nr.540 din 9 noiembrie 2001 au declarat recurs și pârâții D.N., D.M., P.E.,

P.M., C.M.și L.M.solicitând obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de

judecată.

Recursul este fondat.

Este de reținut că instanța de

apel a respins capătul de cerere, prin care se solicită de către reclamantă

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către

recurenții-pârâți și cu toate că aceștia solicitaseră obligarea reclamantei la

plata cheltuielilor de judecată, instanța de apel încălcând prevederile art.274

C.proc.civ., nu le-a acordat.

Astfel fiind, urmează a admite

acest recurs, a modifica decizia recurată și a obliga pe reclamantă la plata

cheltuielilor de judecată reprezentând contravaloarea onorariului de avocat.

În conformitate cu prevederile

art.274 C.proc.civ. urmează a obliga pe reclamantă și la plata cheltuielilor de

judecată din recurs (contravaloare onorariu avocat) către aceiași

pârâți-recurenți.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de reclamanta N.R.M.și

de pârâtul Municipiul București, prin Primarul general,  împotriva deciziei

nr.396 din 6 iulie 2001 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, ca

nefondate.

Admite recursul declarat de pârâții D.N., D.M., P.E.,

P.M.,  C.M. și L.M. împotriva deciziei nr.540 din 9 noiembrie 2001 a Curții de

Apel București, Secția a IV-a civilă pe care o modifică, în sensul că obligă pe

reclamantă la plata către pârâți a cheltuielilor de judecată în sumă de  2

milioane lei. Obligă pe  aceeași reclamantă la plata către pârâți a sumei de

500.000 lei, cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2003.