ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4007/2010

Asupra recursului

penal de față;

În baza lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 64 din 21 mai 2010

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie, în Dosar nr. 448/42/2010 s-a respins ca nefondată, plângerea

formulată de petentul M.C. împotriva Rezoluției nr. 313/11/2/2010 din 16 aprilie

2010 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești

prin care s-a menținut Rezoluția nr. 716/P/2009 a Parchetului de pe, lângă

Curtea de Apel Ploiești.

Pentru a hotărî

astfel, s-a reținut că infracțiunile reclamate de petent - abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor, neglijență în serviciu și înșelăciune - nu

există iar infracțiunii de fals intelectual îi lipsește unul din elementele

constitutive, respectiv vinovăția sub forma intenției.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a declarat recurs petentul M.C. criticând-o ca fiind

nelegală și netemeinică întrucât nu s-a cercetat fondul cauzei, iar din probele

administrate în cauză rezultă că intimata F.G., în calitate de notar public

avea obligația să citească părților contractul de vânzare-cumpărare întocmit,

în care se stipulase că vânzătorii achitaseră suma ce reprezenta impozitul pe

venit rezultat din vânzarea imobilului în litigiu.

A mai învederat

recurentul că, a fost indus în eroare de intimata care, a declarat neadevărat

că vânzătorii, înainte de a semna actul au plătit suma de 2.820 RON, fapt ce

l-a determinat să semneze contractul de vânzare-cumpărare, pe care nu l-ar fi

semnat dacă ar fi cunoscut că afirmația făcută era falsă, în realitate

vânzătorii neachitând suma respectivă.

Recurentul petent a

invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 3, 9 și 10 C.

proc. pen. și a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și în

rejudecare, admiterea plângerii cu consecința desființării rezoluției atacate

și trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale față de

intimata făptuitoare F.G., pentru săvârșirea infracțiunilor reclamate.

Recursul este

nefondat.

Examinând actele și

lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate de petent dar și din

oficiu, conform dispozițiilor art. 385

6

alin. (2) și (3) C. proc.

pen., constată că hotărârea recurată este legală și temeinică urmând a o

menține ca atare.

Astfel, prin

Rezoluția nr. 716/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești s-a

dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitoarea F.G. - notar public,

pentru infracțiunile prevăzute de art. 246, 249, 215 alin. (1), art. 289 C.

pen. întrucât, din actele premergătoare efectuate în cauză rezultă că, acestea

nu există iar în ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen.,

acesteia îi lipsește unul din elementele constitutive, respectiv latura

subiectivă.

Această rezoluție a

fost menținută prin Rezoluția nr. 313/11/2/2010 din 16 aprilie 2010 a Procurorului

General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Prin prisma

dispozițiilor art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., instanța de fond/în

soluționarea plângerii petentului, a verificat rezoluția atacată, pe baza

lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei și a reținut în mod corect că,

actele premergătoare efectuate în cauză, nu au dovedit că notarul public, cu

prilejul autentificării contractului de vânzare-cumpărare intervenit între

părți, și-a exercitat în mod abuziv atribuțiile conferite de lege.

În fapt, la data de

25 septembrie 2007, Biroul Notarului Public C.G. sub nr. 2543/2007 a

autentificat contractul de vânzare-cumpărare, prin care soții C.G. și C.M.

promiteau că vor înstrăina petentului și soției acestuia imobilul situat în

intravilanul comunei Măgurele, compus din suprafața de 1.100 mp și locuința

edificată din cărămidă, precum și anexe gospodărești contra sumei de 145.000

RON din care s-a achitat, la data autentificării contractului, un avans de

29.000 RON.

Cu acordul ambelor

părți contractante, s-a stabilit data de 15 noiembrie 2007 ca fiind data până

la care urma să se autentifice contractul de vânzare-cumpărare iar referitor la

cheltuielile ocazionate de autentificarea acestui contract inclusiv impozitul

datorat prin transferul proprietății, conform C. fisc., s-a convenit ca acesta

să fie suportat de cumpărători, respectiv de petent și soția acestuia.

La capitolul IV pct.

4 din contractul de vânzare-cumpărare este stipulat în mod expres convenția

părților în sensul că: „noi, părțile declarăm că, în baza C. fisc., s-a

stabilit de către notarul public instrumentator impozitul datorat asupra

veniturilor obținute din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul

personal pe care noi, vânzătorii declarăm că l-am achitat notarului la semnarea

prezentului act".

Din declarațiile

făptuitoarei coroborate cu declarațiile martorilor P.E. și M.L. rezultă că după

ce intimata - notar public a citit părților conținutul contractului de

vânzare-cumpărare, pe care acestea și l-au însușit și l-au semnat și după ce

s-a stabilit cuantumul taxelor datorate, părțile contractante au fost invitate

la secretariatul biroului notarial pentru a le achita.

Din actele

premergătoare mai rezultă că între părți au intervenit neînțelegeri referitoare

la cine urma să achite aceste taxe însă, așa cum a declarat martora P.E.,

întreaga sumă ce urma să fie achitată a fost depusă la secretariat, sens în

care s-a eliberat bon fiscal, actul notarial fiind astfel autentificat.

În cuprinsul actului

de vânzare-cumpărare s-a consemnat că impozitul pe profit, odată cu transferul

dreptului de proprietate, este în sarcina vânzătorilor și că acesta, a fost

achitat de către vânzători. S-a mai consemnat că, atât vânzătorii cât și

cumpărătorii au semnat contractul de vânzare-cumpărare, fără a obiecta cu

privire la consemnarea sus-menționată.

Așa cum, în mod

corect a reținut instanța de fond, din probele administrate în cauză nu rezultă

că intimata notar public a indus sau menținut în eroare pe petentul parte

vătămată cu privire la persoana căreia îi revenea obligația, potrivit C. fisc.,

să achite această taxă și nici nu a cunoscut că taxa a fost achitată de

persoana vătămată.

Odată stabilit și

încasat impozitul pe venitul din transferul proprietăților imobiliare, notarul

public nu mai avea competență de a modifica în niciun fel suma sau alte

elemente privind încasarea și virarea acesteia, întrucât aceste operațiuni sunt

de competența exclusivă a organelor fiscale. Notarul public are doar obligația

colectării acestui impozit, fără a-i profita în vreun fel suma respectivă,

convenția părților fiind consfințită sub acest aspect de către notarul public.

Așadar, criticile

formulate de recurentul petent sunt neîntemeiate sub aspectul cazului de casare

prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. întrucât

instanța de fond a motivat amplu și convingător hotărârea atacată cu referire

expresă la materialul probator administrat în cauză, reținând aspectele care

i-au format convingerea în sensul soluției pronunțate.

Tot astfel, cazul de

casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. nu este

incident în cauză întrucât instanța a analizat, prin prisma materialului

probator administrat în cauză, dacă sunt întrunite elementele constitutive ale

infracțiunilor reclamate de petent.

Cât privește cazul de

casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 3 C. proc. pen., invocat

de petent se constată că acesta nu se verifică în cauză, instanța de fond a

fost compusă potrivit legii, nu s-au încălcat prevederile art. 292 alin. (2) C.

proc. pen. și nici nu a existat vreun caz de incompatibilitate.

Cum nici din oficiu

nu s-au ivit motive de ordine publică care să atragă casarea hotărârii

recurată, instanța văzând dispozițiile art. 385

15

pct. 2 lit. a) cu

ref. la art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. urmează a respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul M.C. împotriva Sentinței penale nr. 64

din 21 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, pe care o menține ca

fiind legală și temeinică.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a-I obliga pe recurentul

petent la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petiționarul M.C. împotriva Sentinței penale nr.

64 din 21 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu

minori și de familie.

Obligă recurentul

petiționar la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 10 noiembrie 2010.