ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4007/2010

Asupra recursului penal de față; În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 64 din 21 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosar nr. 448/42/2010 s-a respins ca nefondată, plângerea formulată de petentul M.C. împotriva Rezoluției nr. 313/11/2/2010 din 16 aprilie 2010 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești prin care s-a menținut Rezoluția nr. 716/P/2009 a Parchetului de pe, lângă Curtea de Apel Ploiești. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că infracțiunile reclamate de petent - abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, neglijență în serviciu și înșelăciune - nu există iar infracțiunii de fals intelectual îi lipsește unul din elementele constitutive, respectiv vinovăția sub forma intenției.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs petentul M.C. criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică întrucât nu s-a cercetat fondul cauzei, iar din probele administrate în cauză rezultă că intimata F.G., în calitate de notar public avea obligația să citească părților contractul de vânzare-cumpărare întocmit, în care se stipulase că vânzătorii achitaseră suma ce reprezenta impozitul pe venit rezultat din vânzarea imobilului în litigiu. A mai învederat recurentul că, a fost indus în eroare de intimata care, a declarat neadevărat că vânzătorii, înainte de a semna actul au plătit suma de 2.820 RON, fapt ce l-a determinat să semneze contractul de vânzare-cumpărare, pe care nu l-ar fi semnat dacă ar fi cunoscut că afirmația făcută era falsă, în realitate vânzătorii neachitând suma respectivă.

Recurentul petent a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 3, 9 și 10 C. proc. pen. și a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și în rejudecare, admiterea plângerii cu consecința desființării rezoluției atacate și trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale față de intimata făptuitoare F.G., pentru săvârșirea infracțiunilor reclamate. Recursul este nefondat. Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate de petent dar și din oficiu, conform dispozițiilor art. 385 6 alin. (2) și (3) C. proc. pen., constată că hotărârea recurată este legală și temeinică urmând a o menține ca atare. Astfel, prin Rezoluția nr. 716/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitoarea F.G.

- notar public, pentru infracțiunile prevăzute de art. 246, 249, 215 alin. (1), art. 289 C. pen. întrucât, din actele premergătoare efectuate în cauză rezultă că, acestea nu există iar în ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen., acesteia îi lipsește unul din elementele constitutive, respectiv latura subiectivă. Această rezoluție a fost menținută prin Rezoluția nr. 313/11/2/2010 din 16 aprilie 2010 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești. Prin prisma dispozițiilor art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., instanța de fond/în soluționarea plângerii petentului, a verificat rezoluția atacată, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei și a reținut în mod corect că, actele premergătoare efectuate în cauză, nu au dovedit că notarul public, cu prilejul autentificării contractului de vânzare-cumpărare intervenit între părți, și-a exercitat în mod abuziv atribuțiile conferite de lege.

În fapt, la data de 25 septembrie 2007, Biroul Notarului Public C.G. sub nr. 2543/2007 a autentificat contractul de vânzare-cumpărare, prin care soții C.G. și C.M. promiteau că vor înstrăina petentului și soției acestuia imobilul situat în intravilanul comunei Măgurele, compus din suprafața de 1.100 mp și locuința edificată din cărămidă, precum și anexe gospodărești contra sumei de 145.000 RON din care s-a achitat, la data autentificării contractului, un avans de 29.000 RON. Cu acordul ambelor părți contractante, s-a stabilit data de 15 noiembrie 2007 ca fiind data până la care urma să se autentifice contractul de vânzare-cumpărare iar referitor la cheltuielile ocazionate de autentificarea acestui contract inclusiv impozitul datorat prin transferul proprietății, conform C. fisc., s-a convenit ca acesta să fie suportat de cumpărători, respectiv de petent și soția acestuia.

La capitolul IV pct. 4 din contractul de vânzare-cumpărare este stipulat în mod expres convenția părților în sensul că: „noi, părțile declarăm că, în baza C. fisc., s-a stabilit de către notarul public instrumentator impozitul datorat asupra veniturilor obținute din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal pe care noi, vânzătorii declarăm că l-am achitat notarului la semnarea prezentului act". Din declarațiile făptuitoarei coroborate cu declarațiile martorilor P.E. și M.L. rezultă că după ce intimata - notar public a citit părților conținutul contractului de vânzare-cumpărare, pe care acestea și l-au însușit și l-au semnat și după ce s-a stabilit cuantumul taxelor datorate, părțile contractante au fost invitate la secretariatul biroului notarial pentru a le achita.

Din actele premergătoare mai rezultă că între părți au intervenit neînțelegeri referitoare la cine urma să achite aceste taxe însă, așa cum a declarat martora P.E., întreaga sumă ce urma să fie achitată a fost depusă la secretariat, sens în care s-a eliberat bon fiscal, actul notarial fiind astfel autentificat. În cuprinsul actului de vânzare-cumpărare s-a consemnat că impozitul pe profit, odată cu transferul dreptului de proprietate, este în sarcina vânzătorilor și că acesta, a fost achitat de către vânzători. S-a mai consemnat că, atât vânzătorii cât și cumpărătorii au semnat contractul de vânzare-cumpărare, fără a obiecta cu privire la consemnarea sus-menționată.

Așa cum, în mod corect a reținut instanța de fond, din probele administrate în cauză nu rezultă că intimata notar public a indus sau menținut în eroare pe petentul parte vătămată cu privire la persoana căreia îi revenea obligația, potrivit C. fisc., să achite această taxă și nici nu a cunoscut că taxa a fost achitată de persoana vătămată. Odată stabilit și încasat impozitul pe venitul din transferul proprietăților imobiliare, notarul public nu mai avea competență de a modifica în niciun fel suma sau alte elemente privind încasarea și virarea acesteia, întrucât aceste operațiuni sunt de competența exclusivă a organelor fiscale. Notarul public are doar obligația colectării acestui impozit, fără a-i profita în vreun fel suma respectivă, convenția părților fiind consfințită sub acest aspect de către notarul public.

Așadar, criticile formulate de recurentul petent sunt neîntemeiate sub aspectul cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. întrucât instanța de fond a motivat amplu și convingător hotărârea atacată cu referire expresă la materialul probator administrat în cauză, reținând aspectele care i-au format convingerea în sensul soluției pronunțate. Tot astfel, cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. nu este incident în cauză întrucât instanța a analizat, prin prisma materialului probator administrat în cauză, dacă sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor reclamate de petent. Cât privește cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 3 C. proc.

pen., invocat de petent se constată că acesta nu se verifică în cauză, instanța de fond a fost compusă potrivit legii, nu s-au încălcat prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. pen. și nici nu a existat vreun caz de incompatibilitate. Cum nici din oficiu nu s-au ivit motive de ordine publică care să atragă casarea hotărârii recurată, instanța văzând dispozițiile art. 385 15 pct. 2 lit. a) cu ref. la art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul M.C. împotriva Sentinței penale nr. 64 din 21 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, pe care o menține ca fiind legală și temeinică. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a-I obliga pe recurentul petent la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul M.C. împotriva Sentinței penale nr. 64 din 21 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 10 noiembrie 2010.