ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 563/2010

Deliberând asupra recursului penal de față, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 117/F din 19 noiembrie 2009, Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a respins ca nefondată plângerea formulată de petenta R.R.M. împotriva Rezoluției nr. 208/P/2007 din 27 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, pe care a menținut-o. Petenta a fost obligată să plătească 150 RON cheltuieli judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: La data de 26 aprilie 2005 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție plângerea penală formulată de petiționara R.R.M.

împotriva notarului public G.C., pentru comiterea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, fals intelectual, fals material în înscrisuri oficiale și uz de fals, pe motiv că acesta, fără a verifica dacă vânzătorul R.Gh.D. deține acte de proprietate pentru terenul pe care îl înstrăina (teren care, de fapt, este proprietatea petentei), a întocmit actul autentic de vânzare-cumpărare cu o ușurință inadmisibilă și cu un total dispreț față de lege, prejudiciind-o pe petentă, prin aceea că a împiedicat-o să intre în posesia bunului imobil. A fost reclamat și numitul R.Gh.D. care, în calitate de vânzător, cunoștea bine situația juridică a terenului care, înainte de colectivizare, aparținuse părinților petentei, dar a declarat în fals la încheierea contractului că el este proprietarul.

Prin Rezoluția nr. 172/P/2005 din 16 mai 2006 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de notarul public și disjungerea cauzei în ce-l privește pe făptuitorul R.Gh.D., cu consecința trimiterii cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Pitești, competent pentru definitivarea cercetărilor. Această rezoluție a fost desființată prin Sentința penală nr. 86/F/2006 a Curții de Apel Pitești, pe motiv că din dosarul de urmărire penală nu rezultă date potrivit cărora vânzarea terenului de către comisia de lichidare a fostului CAP Albota s-a făcut prin licitație publică, dar nici că Societatea Agricolă Cerbu, reprezentată prin R.Gh.D., în calitate de cumpărător, era constituită din foștii membri cooperatori, împrejurare în care proprietatea asupra bunurilor fostului CAP s-ar fi transmis prin efectul Legii nr. 18/1991.

De aceea, nu a putut fi trasă o concluzie tranșantă asupra vinovăției făptuitoarei. Procedând la examinarea acestor aspecte, procurorul a constatat că situația de fapt nu s-a schimbat, întrucât nu rezultă intenția notarului de a săvârși un abuz, și nici neglijența lui în exercitarea atribuțiilor de serviciu astfel că, prin Rezoluția nr. 208/P/2007 din 01 iunie 2007 a dispus din nou neînceperea urmăririi penale față de acesta. Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat ca nefiind temeinică această rezoluție, sesizând că în cauză apar cel puțin indicii, dacă nu chiar probe, că în mod abuziv, încălcându-și flagrant atribuțiile derivate din calitatea de notar public, intimata a autentificat nelegal Contractul de vânzare-cumpărare nr. 3564 din 5 iulie 2002, făcându-l pe așa-zisul cumpărător proprietar pe un teren ce-i aparținea petentei.

Primind din nou dosarul, procurorul a analizat plângerea prin prisma dispozițiilor art. 228 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora începerea urmăririi penale se dispune numai atunci când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. pen. Or, din examinarea actelor premergătoare a rezultat că, între timp, a intervenit o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, și anume prescripția răspunderii penale a făptuitoarei. Infracțiunea de înșelăciune nu a putut fi reținută în speță, întrucât ea trebuie să aibă drept premisă o acțiune a cocontractantului; făptuitoarea și persoana vătămată nu au calitatea de subiecți ai contractului.

De aceea, prin Rezoluția nr. 208/P/2007 din 27 mai 2009 a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitoarea G.C., cercetată sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 246, art. 249, art. 288, art. 289 și art. 291 C. pen., întrucât în cauză a intervenit prescripția răspunderii penale a făptuitoarei pentru aceste fapte reținute în sarcina sa; art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., întrucât această faptă reținută în sarcina sa nu întrunește elementele constitutive, obiective și subiective ale infracțiunii de înșelăciune, precum și față de făptuitorii R.Gh.D., D.L.

ș.a., sub aspectul infracțiunii prev. de art. 288, art. 291, art. 246 și art. 215 C. pen., întrucât în cauză există autoritate de lucru judecat cu privire la aceste fapte și persoane, dispunându-se neînceperea urmăririi penale în Dosarul penal nr. 2528/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Pitești, prin Rezoluția din data de 12 octombrie 2006, soluție ce a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 948/R din 29 octombrie 2007 a Tribunalului Argeș. Analizându-se temeinicia acestei rezoluții pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, a textelor de lege ce sunt aplicabile în speță, cum și prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, Curtea a apreciat că plângerea este nefondată.

În raport cu prevederile art. 121 și art. 122 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., prescripția răspunderii penale intervine în termen de 5 ani de la data săvârșirii infracțiunii, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, dar care nu depășește 5 ani. Cum faptele imputate intimatei, care are calitatea de notar public, acelea prevăzute de art. 246, art. 249, art. 288, art. 289 și art. 291 C. pen. sunt sancționate cu închisoarea până la 5 ani (termenul fiind calculat de la întocmirea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3564 din 05 iulie 2002), reiese cu claritate că în speță a intervenit prescripția, așa cum judicios a apreciat procurorul.

Este adevărat, potrivit art. 123 C. proc. pen., cursul termenului prescripției se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal. Calitatea de învinuit este atrasă, însă, de declanșarea procesului penal, prin pornirea urmăririi penale împotriva făptuitorului (adică a celui reclamat prin plângerea penală), potrivit art. 229 C. proc. pen. În speță, urmărirea penală nu a fost începută împotriva intimatei. Faptul că, printr-o hotărâre judecătorească, s-a constatat existența probelor de vinovăție și s-a trimis procurorului cauza, în vederea începerii urmăririi penale, procurorului, nu este de natură a produce această consecință.

Referitor la cealaltă faptă, aceea de înșelăciune în convenții, ea presupune calitatea de parte în contract, pe care intimata nu a avut-o. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat recurs petenta R.R.M. În esență, petenta critică hotărârea primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, că în cauză nu s-au respectat dispozițiile Deciziei nr. 2892/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a dispus trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de intimata G.C. sub aspectul tuturor faptelor reclamate. Mai susține petenta că fără sprijinul acordat de intimată, în calitate de notar, nu s-ar fi putut încheia contractul de vânzare-cumpărare a suprafeței de 13.000 m 2 proprietatea sa, în condițiile în care nu a verificat dacă vânzătorul deținea titlul de proprietate.

Examinând hotărârea atacată sub aspectele invocate de petenta R.R.M., cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat. Astfel, pentru a se putea începe urmărirea penală sunt necesare două condiții, respectiv: - existența acelui minim de date care permit organului judiciar să considere că s-a săvârșit o infracțiune; - inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzută în art. 10 C. proc. pen., cu excepția celui prevăzut la lit. b1). Intervenția oricărui caz reglementat în art. 10 C. proc. pen. rezultând și din actele prin care a fost sesizat organul de urmărire penală, fie din actele premergătoare efectuate în urma sesizării, determină soluția neînceperii urmăririi penale.

Revenind la cauză, Înalta Curte reține că atât rezoluția procurorului, cât și sentința primei instanțe sunt legale și temeinic, întrucât, în mod corect, s-a constatat că în cauză există cazuri de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale față de intimată, respectiv prescripția răspunderii penale, prevăzută de art. 10 lit. g) C. proc. pen., cu privire la infracțiunile prevăzute de art. 246, 249, 288, 289 și 291 C. pen., și, respectiv, lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) și 3 C. pen., în condițiile art. 10 lit. d) C. proc. pen. Astfel, potrivit art. 121 și art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., prescripția răspunderii penale intervine în termen de 5 ani (termen care se calculează de la data săvârșirii infracțiunii, conform art. 122 alin. (2) C. pen.) când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, dar care nu depășește 5 ani.

Ori, cum legea prevede pentru infracțiunile pentru care a fost cercetată intimata (cu excepția infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen.) pedepse cu închisoarea de până la 5 ani, rezultă că termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit la data de 5 iulie 2007 (calculat de la data încheierii și autentificării Contractului nr. 3564 din 5 iulie 2002), imediat după adoptarea soluției de neîncepere a urmăririi penale prin Rezoluția nr. 208 din 1 iunie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, soluție desființată prin Decizia penală nr. 2892/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cum corect a reținut și prima instanță, în cauză nu operează întreruperea cursului prescripției răspunderii penale întrucât intimata nu a avut calitatea de învinuită sau inculpată.

Înalta Curte constată corectă și soluția dispusă în raport cu infracțiunea de înșelăciune în convenții, prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. După cum rezultă chiar din textul de lege citat, elementul material al acestei infracțiuni îl reprezintă acțiunea, respectiv omisiunea care induce în eroare cocontractantul, eroare care este determinantă la încheierea sau executarea contractului. Ori, în condițiile în care nici petenta, nici intimata nu au avut calitatea de părți în Contractul autentificat sub nr. 3564 din 5 iulie 2002, corect s-a reținut că infracțiunii de înșelăciune îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii, întrucât nu există acțiunea de inducere în eroare a unei părți cocontractante, de prezentare a unei situații neconforme cu realitatea.

În consecință, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul formulat de petenta R.R.M. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționara R.R.M. împotriva Sentinței penale nr. 117/F din 19 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta petiționară la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 15 februarie 2010.