ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6563/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin notificările înregistrate la

Primăria municipiului Timișoara sub nr. D 06 x 1006497/2001 și, respectiv, nr.

D 06 x 1006410/2001, P.M.N. și C.P.D.M. au solicitat restituirea în natură în

cote de câte ½ a părții rămasă liberă din terenul în suprafață de 11.348

mp situat în Timișoara, înscris inițial în C.F. Timișoara nr. 2449 nr. top

1791/2 în proprietatea mamei solicitanților P.M.C. și trecut în proprietatea

Statului Român prin Decretul nr. 511/1955, precum și, în aceleași cote,

acordarea de despăgubiri bănești pentru partea din teren care nu poate fi

restituită în natură.

Prin Dispoziția nr. 72 din 21

ianuarie 2003 emisă de Primarul municipiului Timișoara cererile de restituire

în natură au fost respinse, iar notificările au fost transmise spre competentă

soluționare către A.P.A.P.S.

În motivarea dispoziției se arată

că, în temeiul H.G. nr. 834/1991, imobilul a fost înscris în C.F. în favoarea SC

U.T. SA Timișoara, astfel că, potrivit art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001,

notificarea se adresează instituției publice care a realizat privatizarea.

Prin acțiunea civilă din 14 aprilie

2003 reclamantul P.M.N. a chemat în judecată în calitate de pârâtă A.P.A.P.S.

prin sucursala Regională Vest Timișoara, pentru a fi obligată să emită decizie

sau dispoziție motivată în sensul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin

care să se pronunțe asupra cererii sale obiect al notificării transmisă spre

soluționare de către Primăria municipiului Timișoara, sub sancțiunea daunelor

cominatorii de 5 milioane lei pentru fiecare zi de întârziere.

Motivând acțiunea, reclamantul arată

că, potrivit textului de lege invocat, pârâta avea obligația de a se pronunța

asupra cererii sale prin decizie sau dispoziție motivată, obligație pe care nu

și-a îndeplinit-o, deși cererea este însoțită de actele doveditoare necesare,

inclusiv o expertiză topografică.

Prin cererea din 29 septembrie 2003,

reclamantul a precizat că menține cererea inițială, iar pentru ipoteza în care

pârâta se consideră necompetentă a o rezolva solicită obligarea pârâtei de a

comunica acea cerere spre rezolvare persoanei juridice deținătoare, anume SC

U.T. SA Timișoara.

Prin sentința civilă nr. 7791 din 29

septembrie 2003, Judecătoria Timișoara a admis în parte acțiunea și a obligat

pe pârâtă să emită decizie sau dispoziție motivată în soluționarea cererii

reclamantului referitoare la imobilul situat în Timișoara.

Concomitent, prima instanță a

respins ca nefondată cererea având ca obiect trimiterea notificării către

persoana juridică deținătoare a imobilului și ca inadmisibilă cererea privind

daunele cominatorii.

Prin apel reclamantul solicită

schimbarea în parte a sentinței primei instanțe, în sensul menținerii

obligației instituite în sarcina pârâtei, dar numai referitor la rezolvarea

cererii privind despăgubirile bănești solicitate prin notificare și obligarea

aceleiași pârâte ca, în cazul în care se consideră necompetentă a soluționa

cererea de restituire în natură, să trimită dosarul unității deținătoare SC

U.T. SA Timișoara.

Acest apel, precum și cel declarat

de pârâtă, au fost respinse ca neîntemeiate prin decizia civilă nr. 442 din 22

martie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Cu privire la apelul reclamantului,

curtea de apel a reținut că numai pârâta, cu prilejul emiterii deciziei sau

dispoziției motivate, are posibilitatea de a transmite notificarea, însoțită de

actele doveditoare, persoanei juridice deținătoare a imobilului în cazul în

care va considera că soluționarea, totală sau parțială a cererii, nu este de

competența sa.

Reclamantul P.M.N. a declarat recurs

în termen legal împotriva deciziei instanței de apel, solicitând modificarea

acesteia în sensul admiterii apelului său și schimbarea în parte a sentinței

primei instanțe prin obligarea pârâtei de a trimite dosarul la unitatea

deținătoare în cazul în care se consideră necompetentă a soluționa notificarea.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 27 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în

patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor

legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent

constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate

pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în

procesul de privatizare corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.

Conform art. 27 alin. (2) din lege,

notificarea, prin care se solicită restituirea potrivit alin. (1), se adresează

instituției publice implicate care a efectuat privatizarea.

Prin art. 28 alin. (1) din lege s-a

instituit obligația cu caracter imperativ în sarcina organelor de conducere ale

instituției publice implicate în privatizare ca, în termen de 60 zile de la

data primirii cererii persoanei îndreptățite, să stabilească prin decizie sau,

după caz, prin dispoziție motivată, valoarea și modalitatea măsurilor

reparatorii corespunzătoare convenite prin negociere.

În fine, potrivit art. 31 alin. (1)

și (2) din lege, dacă în termenul stabilit prin art. 28 alin. (1) nu s-a

convenit în sensul mai sus arătat, se va încheia un proces-verbal de

divergență, persoana îndreptățită având un termen de 6 luni pentru a se adresa

secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul

persoanei juridice cu care este în litigiu.

Neîndeplinirea obligației de către

persoana notificată de a emite decizie sau dispoziție motivată, dă dreptul

persoanei îndreptățite de a cere, în condițiile dreptului comun, pe calea

acțiunii având ca obiect obligația de a face, realizarea dreptului său de a i

se răspunde la notificare, corelativ obligației persoanei juridice notificate.

Este ceea ce a și cerut reclamantul

prin acțiunea civilă inițial introdusă și care a și fost admisă în sensul

solicitat.

În aceste limite procesuale, cererea

ulterioară având ca obiect obligarea pârâtei notificate de a trimite

notificarea altei persoane juridice, apare ca inadmisibilă, instanța de

judecată având numai competența de a dispune îndeplinirea obligației de a face,

adică aceea de emitere a deciziei sau dispoziției motivate, nicidecum de a

anticipa modul de rezolvare a cererii obiect al notificării.

Cererea reclamantului ca notificarea

să fie trimisă spre rezolvare altei persoane juridice poate fi formulată numai

în cadrul negocierii cu pârâta notificată și, dacă aceasta împiedică emiterea

deciziei sau dispoziției motivate, poate fi consemnată ca motiv de divergență

în procesul-verbal arătat prin art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, urmând

a fi cercetată pe calea contestației reglementată prin art. 31 alin. (2) din

lege.

Așadar, respingând apelul

reclamantului, instanța de apel a aplicat corect legea la situația de fapt

dedusă judecății sale, recursul fiind neîntemeiat, urmând a fi respins potrivit

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamantul P.M.N. împotriva deciziei nr. 442 din 22 martie 2004 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2004.