ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3487/2010

Asupra contestației

în anulare de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 2665 din 06 iulie

2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, - în

Dosarul nr. 5756/1/2010 s-a respins ca inadmisibil, recursul declarat de

inculpatul C.C. împotriva Încheierii din 22 iunie 2010 a Curții de Apel București,

secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în

Dosarul 10983/4/2009.

Pentru a decide

astfel instanța de recurs a reținut următoarele:

Curtea de Apel

București, secția a II-a penală, prin Încheierea din 22 iunie 2010, în baza

dispozițiilor art. 160

b

raportat la art. 300

2

C. proc.

pen., cu referire la art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale, a constatat legalitatea și

temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului C.C. (fiul lui G. și

F.), arestat preventiv în baza mandatului din 11 iulie 2009 emis de Judecătoria

sector 4 București.

Pentru a pronunța

încheierea, instanța de recurs a reținut că inculpatul a fost arestat preventiv

pentru comiterea, în stare de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art. 37

lit. a) C. pen., a infracțiunii de furt calificat, prevăzută și pedepsită de

art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. a), e) și g) C. pen., în

fapt, noaptea, C.C., împreună cu coinculpatul C.C.C., au sustras un scuter

marca Z., dintr-o parcare de reședință situată pe raza sectorului 4 București,

valoarea bunului fiind de 3.000 RON.

În fond, inculpatul,

prin Sentința penală nr. 161 din 20 ianuarie 2010 a Judecătoriei sectorului 4 a

fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 5 ani și 6 luni închisoare, în

favoarea sa reținându-se circumstanțe atenuante.

Apelul formulat

împotriva sentinței a fost respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 328/A

din 11 mai 2010 a Tribunalului București, secția a II-a penală, prin decizie

fiindu-i menținută ca legală și temeinică arestarea preventivă.

Curtea de Apel

București, secția a II-a penală, a fost sesizată cu recursul declarat împotriva

hotărârii instanței de apel.

La termenul din 22

iunie 2010, instanța de recurs, procedând în conformitate cu dispozițiile art.

300

2

C. proc. pen. și art. 160

b

din același cod, a

constatat legalitatea măsurii arestării preventive a inculpatului și a dispus

menținerea.

Împotriva încheierii, inculpatul a declarat recurs,

cale de atac nemotivată în scris, iar oral, astfel cum s-a reținut în prezenta.

Recursul este

inadmisibil.

În materia menținerii

măsurii arestării preventive, dispozițiile art. 160

b

alin. (4) C.

proc. pen., potrivit cărora încheierea prin care instanța dispune în cursul

judecății menținerea arestării preventive poate fi atacată cu recurs, iar

prevederile art. 160

a

alin. (2) din același cod se aplică în mod

corespunzător, trebuie corelate cu dispozițiile art. 141 C. proc. pen. prin

care este reglementată calea de atac împotriva încheierii pronunțate de

instanță în cursul judecății și rezultă că aceasta poate fi atacată cu recurs

numai dacă este dată în primă instanță sau în apel, iar nu și în cazul în care

este pronunțată de o instanță de recurs.

În cauză, instanța de

fond competentă după materie, a fost Judecătoria sector 4 București, instanța

de apel a fost Tribunalul București, iar recursul declarat de inculpat este de

competența curții de apel care a dispus prin încheierea recurată, menținerea

măsurii arestării preventive.

Pentru că încheierea

din 22 iunie 2010 a fost pronunțată de o instanță de recurs, un recurs

împotriva menținerii măsurii arestării preventive este inadmisibil.

Împotriva acestei

decizii, la data de 14 iulie 2010 inculpatul I.R. a formulat contestație în

anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen.

În motivarea

contestației, inculpatul contestator I.R. a arătat că la termenul la care s-a

soluționat recursul nu a fost citat.

Examinând contestația

în anulare în raport cu lucrările și materialul din dosarul cauzei, Înalta

Curte constată că aceasta este inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 391 alin. (2) C. proc. pen., instanța constatând că cererea

de contestație este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se

sprijină contestația este dintre cele prevăzute în art. 386 și că în sprijinul

contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în

principiu contestația și dispune citarea părților interesate.

Potrivit

dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive

se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura de

citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de

recurs nu a fost îndeplinită conform legii,

b) când partea

dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs

a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștiința instanța despre

această împiedicare;

c) când instanța de

recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre

cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) - i

1

), cu privire la

care existau probe la dosar;

d) când împotriva

unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă;

e) când, la judecarea

recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul

prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit

art. 385

14

alin. (1

1

) ori art. 385

16

alin. (1

1

).

Examinând cauza în

raport de dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., instanța constată că,

cererea de contestație în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că

motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute în art. 386

C. proc. pen. respectiv art. 386 lit. a) C. proc. pen., însă din înscrisurile

aflate la dosar rezultă că decizia contestată nu-l privește pe contestator, iar

acesta nu a depus în sprijinul contestației înscrisuri și nici nu a invocat

dovezi care sunt la dosar, astfel încât contestația în anulare va fi respinsă

ca inadmisibilă.

Ca atare, văzând

dispozițiile art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va

respinge ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul

I.R. și îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat, în

conformitate cu dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul I.R. împotriva

Deciziei penale nr. 2665 din 06 iulie 2010 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală - în Dosarul nr. 5756/1/2010.

Obligă contestatorul

la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 06 octombrie 2010.