ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3487/2010

Asupra contestației în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia penală nr. 2665 din 06 iulie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, - în Dosarul nr. 5756/1/2010 s-a respins ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul C.C. împotriva Încheierii din 22 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul 10983/4/2009. Pentru a decide astfel instanța de recurs a reținut următoarele: Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin Încheierea din 22 iunie 2010, în baza dispozițiilor art. 160 b raportat la art. 300 2 C. proc. pen., cu referire la art. 5 parag.

1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului C.C. (fiul lui G. și F.), arestat preventiv în baza mandatului din 11 iulie 2009 emis de Judecătoria sector 4 București. Pentru a pronunța încheierea, instanța de recurs a reținut că inculpatul a fost arestat preventiv pentru comiterea, în stare de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen., a infracțiunii de furt calificat, prevăzută și pedepsită de art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. a), e) și g) C. pen., în fapt, noaptea, C.C., împreună cu coinculpatul C.C.C., au sustras un scuter marca Z., dintr-o parcare de reședință situată pe raza sectorului 4 București, valoarea bunului fiind de 3.000 RON.

În fond, inculpatul, prin Sentința penală nr. 161 din 20 ianuarie 2010 a Judecătoriei sectorului 4 a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 5 ani și 6 luni închisoare, în favoarea sa reținându-se circumstanțe atenuante. Apelul formulat împotriva sentinței a fost respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 328/A din 11 mai 2010 a Tribunalului București, secția a II-a penală, prin decizie fiindu-i menținută ca legală și temeinică arestarea preventivă. Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a fost sesizată cu recursul declarat împotriva hotărârii instanței de apel. La termenul din 22 iunie 2010, instanța de recurs, procedând în conformitate cu dispozițiile art. 300 2 C. proc. pen. și art. 160 b din același cod, a constatat legalitatea măsurii arestării preventive a inculpatului și a dispus menținerea.

Împotriva încheierii, inculpatul a declarat recurs, cale de atac nemotivată în scris, iar oral, astfel cum s-a reținut în prezenta. Recursul este inadmisibil. În materia menținerii măsurii arestării preventive, dispozițiile art. 160 b alin. (4) C. proc. pen., potrivit cărora încheierea prin care instanța dispune în cursul judecății menținerea arestării preventive poate fi atacată cu recurs, iar prevederile art. 160 a alin. (2) din același cod se aplică în mod corespunzător, trebuie corelate cu dispozițiile art. 141 C. proc. pen. prin care este reglementată calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății și rezultă că aceasta poate fi atacată cu recurs numai dacă este dată în primă instanță sau în apel, iar nu și în cazul în care este pronunțată de o instanță de recurs.

În cauză, instanța de fond competentă după materie, a fost Judecătoria sector 4 București, instanța de apel a fost Tribunalul București, iar recursul declarat de inculpat este de competența curții de apel care a dispus prin încheierea recurată, menținerea măsurii arestării preventive. Pentru că încheierea din 22 iunie 2010 a fost pronunțată de o instanță de recurs, un recurs împotriva menținerii măsurii arestării preventive este inadmisibil. Împotriva acestei decizii, la data de 14 iulie 2010 inculpatul I.R. a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. În motivarea contestației, inculpatul contestator I.R. a arătat că la termenul la care s-a soluționat recursul nu a fost citat.

Examinând contestația în anulare în raport cu lucrările și materialul din dosarul cauzei, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 391 alin. (2) C. proc. pen., instanța constatând că cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute în art. 386 și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate. Potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc.

pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii, b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștiința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) - i 1 ), cu privire la care existau probe la dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă; e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385 14 alin. (1 1 ) ori art. 385 16 alin. (1 1 ). Examinând cauza în raport de dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc.

pen., instanța constată că, cererea de contestație în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute în art. 386 C. proc. pen. respectiv art. 386 lit. a) C. proc. pen., însă din înscrisurile aflate la dosar rezultă că decizia contestată nu-l privește pe contestator, iar acesta nu a depus în sprijinul contestației înscrisuri și nici nu a invocat dovezi care sunt la dosar, astfel încât contestația în anulare va fi respinsă ca inadmisibilă. Ca atare, văzând dispozițiile art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul I.R. și îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat, în conformitate cu dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc.

pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul I.R. împotriva Deciziei penale nr. 2665 din 06 iulie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală - în Dosarul nr. 5756/1/2010. Obligă contestatorul la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 06 octombrie 2010.