ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3524/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 541/F din 10 iunie 2002 Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamantul M.P.D., a dispus punerea sub interdicție a bolnavului M.P., născut la 10 februarie 1920 în comuna Cosîmbești, Raionul Slobozia și a dispus, totodată, aplicațiunea dispozițiilor art. 32-34 din Decretul nr. 32/1954. Apelul declarat împotriva acestei sentințe de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 269 din 2 iunie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Împotriva hotărârii dată în apel, în termen legal a declarat recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, care a adus hotărârilor pronunțate în cauză două critici: întrucât dispozitivul hotărârii judecătorești trebuie să cuprindă dispoziții clare și precise, simpla referire la dispozițiile art. 32-34 din Decretul nr. 32/1954 nu este suficientă pentru aducerea la îndeplinire a sentinței, cu atât mai mult cu cât instanțele au ignorat prevederile art. 144 și art. 145 C. fam., ca și mențiunile necesare pentru ca hotărârea să poată fi pusă în executare; judecarea cauzei în fond a avut loc fără citarea Autorității Tutelare din cadrul Consiliului Local al sectorului 1 București, deci contrar dispozițiilor art. 30 din Decretul nr. 32/1954.

Recursul este fondat, dar pentru un alt considerent, care face de prisos cercetarea motivelor de casare: Fiind prezentă în instanță, numita S.S., curatorul bolnavului M.P., aceasta a depus certificatul de deces seria DR nr. 851350 eliberat la data de 6 mai 2004 de Primăria sectorului 4 București din care rezultă că M.P., cel a cărei interdicție judecătorească se cere a fi luată, a decedat la data de 30 august 2002. Interdicția judecătorească este o măsură de ocrotire, de drept civil, care se ia de către instanță față de persoana fizică lipsită de discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale datorită alienației sau debilității mintale, constând în lipsirea de capacitate de exercițiu și instituirea tutelei.

Art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 precizează durata în timp a capacității de folosință, care „începe de la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia”. Întrucât capacitatea de folosință este premiza, necesară și obligatorie, a capacității de exercițiu, mutatis mutandis , persoana fizică nu poate avea capacitate de exercițiu fără a avea, în prealabil, capacitate de folosință. Cum prin dispariția fizică bolnavul a încetat de a mai avea capacitate de folosință și totodată, capacitate de exercițiu, se impune admiterea recursului, casarea hotărârilor date în cauză și respingerea acțiunii în declararea interdicției judecătorești pentru acest considerent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 269 din 2 iunie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia, precum și sentința nr. 541/F din 10 iunie 2002 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, și respinge acțiunea formulată de reclamantul M.P.D. de punere sub interdicție a bolnavului M.P. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2004.