ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2226/2003

Prin acțiunea formulată la 22 iulie 1998 reclamanta S.C. R.A. S.A. (devenită ulterior S.C. K.R. S.A.) a solicitat anularea brevetului de invenție nr. 111717 emis de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (O.S.I.M.) în favoarea lui M.N. În motivarea acțiunii s-a susținut că invenția brevetată, intitulată „metodă de măsurare dimensională și dispozitiv pentru aplicarea metodei” nu are caracterul de noutate prevăzut de reglementările care operează în materie și nici nu poate fi efectiv utilizată în mod eficient pentru efectuarea unor măsurători. Acțiunea formulată în contradictoriu atât cu paratul M.N., în calitatea sa de titular al brevetului, cât și cu pârâtul O.S.I.M.

a fost înregistrată pe rolul secției a III-a civile a Tribunalului București cu numărul de dosar 2730 din 22 iulie 1998. Prin sentința civilă nr. 1248 pronunțată la 1 noiembrie 1999 instanța astfel sesizată a admis acțiunea și a dispus anularea brevetului nr. 111717/1997, precum și restituirea către reclamantă a sumei de 1.102.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin aceeași hotărâre reclamanta a fost dată în debit cu suma de 700.000 lei reprezentând o „diferență onorariu-expert”. La 6 iunie 2000 apelurile făcute împotriva acestei sentințe de pârâții M.N. și O.S.I.M. au fost admise prin decizia nr. 343/A pronunțată de secția a III-a civilă a Curții de Apel București în dosarul nr. 1293/2000.

Ulterior, prin decizia nr. 2026 pronunțată la 10 aprilie 2001 în dosarul nr. 3119/2000, secția civilă a Curții Supreme de Justiție a admis recursul declarat în cauză de reclamanta S.C. K.R. S.A. și a casat hotărârea pronunțată în apel cu consecința trimiterii cauzei la aceeași instanță spre rejudecare. Pronunțând această soluție, instanța de recurs a avut în vedere mai întâi împrejurarea că, potrivit înscrisurilor din dosarul cauzei, apelul făcut de pârâtul O.S.I.M. a fost formulat cu depășirea termenului impus de lege pentru exercitarea acestei căi de atac. S-a evidențiat, de asemenea, că, fără a-și motiva dispoziția, instanța de apel a respins o excepție prin care reclamanta invocase tocmai caracterul tardiv al respectivului apel, încălcând astfel dispozițiile legale imperative care operează în materie.

În același timp s-a reținut de către instanța de recurs că în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege „pentru existența unei invenții brevetabile”, subliniindu-se că „problema de fond este de apreciere a caracterului de noutate al invenției”. În aceeași ordine de idei s-a conchis că este lipsită de temei înlăturarea de către instanța de apel a concluziilor unei prime expertize tehnice efectuate în cauză și că o astfel de măsură putea fi eventual avută în vedere numai în condițiile în care s-ar fi efectuat o nouă expertiză. În legătură cu această ultimă observație instanța de recurs a evocat și împrejurarea că o asemenea suplimentare a probelor fusese solicitată de pârâți, fiind însă respinsă nejustificat de către instanța de apel.

Ca urmare a casării cu trimitere cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă, cu numărul de dosar 3574/2001, iar prin decizia nr. 529/A din 27 noiembrie 2001 instanța astfel învestită a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul M.N. În motivarea acestei decizii, s-a reținut în esență că, potrivit raportului de expertiză tehnică - întocmit în cauză anterior casării - în speță nu sunt întrunite condițiile de brevetare prevăzute de reglementările aplicabile în materie, fiind înlăturate ca nejustificate obiecțiunile de ordin formal și de ordin tehnic invocate de pârâți cu privire la această probă. Aceste concluzii au fost argumentate menționându-se și împrejurarea că nici M.N.

și nici O.S.I.M. nu au fost de acord cu efectuarea unei noi expertize. La 5 februarie 2002 pârâtul M.N. a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a Curții Supreme de Justiție cu numărul de dosar 964/2002. Printr-o primă critică invocată în susținerea recursului s-a afirmat că atât instanța de fond cât și cea de apel s-au pronunțat cu „depășirea atribuțiilor puterii judecătorești” întrucât asigurarea protecției proprietății industriale constituie o prerogativă pe care pârâta O.S.I.M. o exercită ca „organ de specialitate al administrației publice centrale cu autoritate unică pe teritoriul României”. De asemenea, recurentul a susținut că respectivele hotărâri au fost date cu „interpretarea greșită a actului juridic și schimbarea naturii acestuia” deoarece instanțele au reținut că obiectul judecății l-ar fi constituit invenția, cererea de brevet sau brevetul de invenție.

În acest sens s-a afirmat că potrivit art. 55-57 din Legea nr. 64/1991 o eventuală contestație putea avea ca obiect hotărârea O.S.I.M. care, eventual, ar fi putut să fie revocată „pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 7-11 din lege”. O altă critică menționată în motivarea recursului a fost aceea referitoare la aplicarea greșită a legii de către instanțele de judecată, fiind enumerate în acest sens prevederile art. 7, art. 13, art. 29 alin. (2), art. 34 și art. 42 din Legea nr. 64/1991 precum și unele dispoziții corespunzătoare lor cuprinse în Regulamentul de aplicare a respectivei legi. Ca temei de drept al recursului pârâtul M.N. a invocat dispozițiile art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc.

civ. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-reclamantă S.C. K.R. S.A. a solicitat respingerea recursului. Pe de altă parte intimatul-pârât O.S.I.M. a cerut ca recursul să fie admis, depunând și concluzii scrise în susținerea acestei solicitări. Recursul este nefondat. Curtea reține în acest sens că în urma parcurgerii unui prim ciclu procesual urmată de casarea cu trimitere, în cauză își găsesc deplină aplicare prevederile art. 315 C. proc. civ. Se reține, de asemenea, că instanța de trimitere s-a conformat întru-totul dispozițiilor acestui text de lege în ceea ce privește problemele de drept dezlegate cu ocazia judecării primului recurs, inclusiv acelea care, într-un mod sau altul, determină cadrul procesual.

Așadar, punerea în discuție a admisibilității acțiunii ori a competenței materiale a instanțelor de judecată de a soluționa litigiul este, într-un asemenea context, lipsită de suport, cu atât mai mult cu cât o astfel de critică vine în contradicție vădită cu dispozițiile lipsite de echivoc ale art. 42 din Legea nr. 64/1991. O concluzie similară se impune și în ceea ce privește aserțiunile recurentului referitoare la presupuse greșeli ale instanțelor în stabilirea naturii sau în interpretarea unor acte juridice, chestiuni care au fost și ele tranșate cu ocazia soluționării primului recurs. De altfel, raportul de expertiză tehnică depus în dosarul de fond atestă că singurul element de ambiguitate evidențiat pe parcursul judecării cauzei este imputabil, mai cu seamă, recurentului care - beneficiind de o nejustificată îngăduință din partea pârâtului O.S.I.M.

- a utilizat succesiv nu mai puțin de trei denumiri diferite pentru a defini obiectul presupusei sale invenții. Cea de-a treia critică majoră adusă de recurent deciziei atacate nu poate fi nici ea primită, în primul rând pe considerentul că presupusele încălcări ale unor dispoziții legale nu au fost confirmate cu ocazia judecării primului recurs, astfel încât și în acest caz operează prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. O semnificație aparte o are în speță faptul că în fața instanței de trimitere pârâții s-au opus efectuării unei noi expertize tehnice. Necesitatea unei asemenea probe - privită ca o modalitate de combatere veridică a concluziilor primei expertize - a fost în mod expres evidențiată în decizia de casare, în cuprinsul căreia s-a subliniat că în raport cu concluziile primei expertize invenția nu putea fi considerată brevetabilă.

Prin urmare, și din acest punct de vedere soluția de respingere a apelului este conformă art. 315 alin. (1) C. proc. civ., răspunzând în egală măsură și cerințelor art. 1169 C. civ. și art. 129 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ. potrivit cărora pârâții aveau la rândul lor îndatorirea de a face în mod concludent dovada apărărilor lor prin mijloace de probă susceptibile să infirme concluziile expertizei menționate. Reținând, deci, că în cauză nu își găsesc incidența nici una dintre prevederile art. 304 C. proc. civ. Curtea urmează a face aplicarea art. 312 alin. (1) din același cod, respingând recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul, declarat de pârâtul M.N. împotriva deciziei civile nr. 529/A pronunțată la 27 noiembrie 2001 de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 mai 2003.