ÎCCJ, Decizia nr. 601/2003

ÎCCJ, Decizia nr. 601/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 6 din 9 decembrie

1991, Curtea Supremă de Justiție, secția militară, a condamnat pe inculpatul V.I.

la:

-15 ani închisoare și interzicerea

timp de 8 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.,

precum și degradarea militară pentru săvârșirea infracțiunii de omor prevăzută

de art. 174 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 67 C. pen.;

-10 ani închisoare și interzicerea

timp de 5 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 20 și art. 21 C. pen. raportat la

art. 174 și la art. 176 alin. (1) lit. b) și alin. (2) C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin.

(1) lit. a) și alin. (2) C. pen., a art. 35 din același cod, s-au contopit

pedepsele aplicate și s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea,

de 15 ani închisoare, interzicerea timp de 8 ani a drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. și degradarea militară.

Față de același inculpat,

schimbându-se încadrarea juridică din infracțiunea de favorizare la genocid,

prevăzută de art. 357 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., în infracțiunea de

favorizare a infractorului, prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pen., s-a

încetat procesul penal, motivat de amnistierea faptei prin art. 2 din Decretul–lege

nr. 3/1990.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut, printre altele, că în seara zilei de 18 decembrie 1989

inculpatul maior V.I., având sub comandă un dispozitiv format din cadre de

miliție și militari, s-a deplasat cu o parte dintre aceștia la intersecția

străzii Ștefan Stâncă cu Calea Girocului din Timișoara, unde se afla un grup de

tineri.

În momentul în care a ajuns în

apropiere, inculpatul a deschis foc de pistol mitralieră asupra grupului

menționat, împușcându-l mortal pe I.P. și punând în pericol viața celorlalți

tineri.

Împotriva hotărârii primei instanțe

inculpatul a declarat recurs.

Curtea Supremă de Justiție,

Completul de 9 judecători, prin decizia nr. 30 din 6 iunie 1997 a admis

recursul declarat de inculpat, a casat hotărârea atacată numai cu privire la

menținerea măsurii asigurătorii asupra bunurilor acestuia, pe care a înlăturat-o.

Parchetul Militar Timișoara, în urma

cercetărilor efectuate pentru verificarea temeiniciei cererii de revizuire

formulată de condamnat, a concluzionat că aceasta nu întrunește condițiile prevăzute

în art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Sesizată cu judecarea cererii de

revizuire, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin sentința nr. 4 din 9

octombrie 1998, pronunțată în dosarul nr. 3137/1998, a admis excepția de

necompetență după materie, cu referire la parchetul care a efectuat cercetările

și a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

În motivarea acestei hotărâri,

instanța a reținut că potrivit art. 397 alin. (1) C. proc. pen., cererea de

revizuire se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă instanța care a

judecat cauza în primă instanță.

Cauza a fost judecată în primă

instanță de Curtea Supremă de Justiție.

Ca atare, organul competent să

efectueze cercetările este Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Cum în cauză cercetările au fost

efectuate de Parchetul Militar Timișoara, necompetent în raport de dispoziția

legală menționată, hotărârea dată în revizuire, chiar dacă ar fi pronunțată de

instanța competentă, este lovită de nulitate absolută, urmare a încălcării

dispozițiilor referitoare la competență și cele privitoare la sesizarea

instanței.

Efectuând noi cercetări, Parchetul

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția parchetelor militare, a ajuns,

de asemenea, la concluzia că nu sunt întrunite condițiile art. 394 alin. (1) lit.

a) și alin. (2) C. proc. pen. și, în consecință, a cerut respingerea cererii de

revizuire.

Secția penală a Curții Supreme de

Justiție, devenită competentă în urma desființării secției militare, prin sentința

nr. 7 din 30 aprilie 1999, a respins cererea condamnatului V.I. de revizuire a

sentinței nr. 6 din 9 decembrie 1991 a Curții Supreme de Justiție, secția militară,

ca nefondată, reținând că motivele invocate de revizuient nu se încadrează în

nici unul din cazurile de revizuire prevăzute în art. 394 C. proc. pen.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

condamnatul V.I a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Recurentul a susținut oral că, prin

cercetările efectuate de organele de poliție din dispoziția procurorului, nu a

fost clarificată împrejurarea dacă victima I.P. a rămas în viață, așa încât se

impune rejudecarea cererii de revizuire în vederea adâncirii acestor cercetări.

Motivul invocat și susținut în

ședința de judecată privește cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin.

(1) pct. 17

1

partea finală, cu referire la art. 403 alin. (1) C.

proc. pen.

Curtea Supremă de Justiție, Completul

de 9 judecători, prin decizia nr. 58 din 6 decembrie 1999, cu majoritate de

voturi, a admis recursul declarat de condamnatul V.I., a casat hotărârea

atacată și a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție,

pentru completarea actelor de cercetare privind cererea de revizuire, formulată

de condamnatul menționat.

În motivarea acestei decizii, instanța

de judecată a reținut că prin art. 403 alin. (1) C. proc. pen. se prevede că

„instanța, ascultând concluziile procurorului și ale părților, examinează dacă

cererea de revizuire este făcută în condițiile prevăzute de lege și dacă din

probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date

suficiente pentru admiterea în principiu”, precum și că însăși „instanța poate

verifica oricare dintre probele pe care se întemeiază cererea sau poate, când

este necesar, să administreze probe noi”.

Din aceste dispoziții imperative ale

legii rezultă îndatorirea instanței de a examina nu numai dacă cererea de

revizuire este făcută în condițiile cerute de lege ci și dacă din probele

strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente

pentru admiterea în principiu a acesteia.

În cauză, atât procurorul din cadrul

Parchetului Militar Timișoara cât și, ulterior, procurorul competent din cadrul

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, conformându-se prevederilor

art. 399 alin. (3) C. proc. pen., au cerut organului de poliție să facă

cercetări.

După cercetările făcute, Direcția

Poliției Criminale din Inspectoratul General al Poliției a comunicat

Parchetului Militar Timișoara, cu adresa nr. S/207.572 din 24 iulie 1998, că au

fost luate măsuri specifice de verificare și de efectuare de investigații cu

privire la victima I.P., în urma cărora nu s-a putut ajunge la concluzia dacă

aceasta mai este în viață.

S-a învederat însă că P.D.S., sub

identitatea căruia s-a pretins de către condamnat că ar fi continuat să

trăiască I.P., a decedat la 8 ianuarie 1994, într-un accident de circulație ce

a avut loc în județul Mehedinți.

Totodată, s-a mai arătat că se fac

în continuare verificări cu privire la eventuala prezență a lui I.P. în România

sau pe teritoriul altor state.

Printr-o nouă comunicare, cu nr. 8/207.572

din 18 februarie 1999, aceeași instituție a comunicat Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție, secția parchetelor militare, că au fost continuate

verificările, prin audierea unora dintre persoanele indicate de condamnat,

precum și a altora, identificate ulterior și că se mai impune cercetarea lui P.V.,

care însă nu a putut fi găsit, cu privire la situația unui pașaport pe numele

lui P.D.S., precum și verificarea corespondenței pe care o primesc părinții lui

I.P.

Or, în raport cu datele relevate prin

cele două adrese menționate, se impunea epuizarea cercetărilor din cadrul

verificărilor începute cu privire la eventuala rămânere în viață a victimei I.P.,

scop în care mai era necesar ca însuși procurorul să procedeze la ascultarea

condamnatului și a persoanelor care au făcut declarații susceptibile de a aduce

clarificări, în vederea înlăturării oricărui dubiu.

Așa fiind, este evident că

cercetările efectuate de procuror, în temeiul art. 399 C. proc. pen., nu sunt

complete.

Neobservând că, prin cercetările

dispuse, procurorul s-a bazat pe cercetări incomplete și nu a clarificat în

suficientă măsură împrejurarea dacă victima I.P. ar fi rămas în viață, după ce inculpatul

V.I. a deschis foc de pistol mitralieră asupra acesteia, instanța nu a

respectat prevederile art. 403 alin. (1) C. proc. pen. referitoare la

administrarea probelor ce trebuie strânse în cursul cercetării efectuate de

procuror, după primirea cererii de revizuire, pentru a se putea pronunța asupra

admiterii ei în principiu.

În urma unor verificări, menționate

în referatul întocmit la 21 martie 2001, secția parchetelor militare din cadrul

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a înaintat dosarul, din nou,

în vederea judecării cererii de revizuire.

Prin sentința nr. 11 din 15 iunie

2000, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins cererea de revizuire,

ca nefondată. Instanța de judecată a reținut că, în raport de dispozițiile art.

394 C. proc. pen., revizuirea este mijlocul procesual prin care sunt atacate

hotărâri judecătorești definitive care conțin grave erori de fapt, puse în

lumină cu ocazia descoperirii unor fapte sau împrejurări necunoscute instanței.

Din analiza textului menționat mai

rezultă că revizuirea întemeiată pe descoperirea de fapte sau împrejurări noi

este dublu condiționată, în sensul că, pe de o parte, trebuie să fie vorba de

descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la

soluționarea cauzei și că, pe de altă parte, trebuie ca aceste fapte sau

împrejurări noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare

a procesului penal ori de condamnare.

Din materialul de cercetare anexat

rezultă că, în cursul procesului, inculpatul V.I. a susținut constant că în

seara zilei de 18 decembrie 1989 nu a tras cu arma din dotare asupra lui I.P.

și care, după părerea sa, s-ar afla în viață. Această apărare a fost verificată

atât de organul de urmărire penală, cât și de instanța de judecată.

Așa fiind, în cauză nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute în textul legal menționat.

Împotriva acestei sentințe,

condamnatul a declarat recurs, susținând, în esență, atât personal, cât și prin

apărătorul ales, că nu s-au efectuat toate verificările ce se impuneau pentru

stabilirea eventualității ca victima I.P. să mai fie în viață.

Curtea Supremă de Justiție,

Completul de 9 judecători, prin decizia nr. 37 din 17 aprilie 2001, a admis

recursul declarat de condamnatul V.I., a casat sentința atacată și a trimis

cauza Curții Supreme de Justiție, secția penală, pentru rejudecarea cererii de

revizuire.

În motivarea acestei decizii s-a

reținut că prin referatul din 21 martie 2000 întocmit în cadrul secției

Parchetelor Militare, după efectuarea de noi cercetări, s-a învederat că prin

sentința civilă nr. 2740 din 30 aprilie 1991 a Judecătoriei Timișoara, rămasă

definitivă, I.P. a fost declarat mort la data de 18 decembrie 1989. S-a mai

arătat că Biroul Național Interpol a comunicat, cu adresa nr. S/150.214/ZI din

14 martie 2000, că I.P. a fost dat în urmărire internațională în anii 1993 și

1995, iar în urma verificărilor efectuate în cele 177 de state afiliate, rezultatul

a fost negativ. Totodată, fiind reaudiați părinții victimei, aceștia au

susținut că fiul lor este decedat. Prin același referat s-a mai relevat că,

fiind ascultată ziarista B.G.M., care pretinsese printr-un articol publicat în

cotidianul „Timișoara”, în anul 1990, că victima I.P. mai era în viață și că se

afla în Ungaria, aceasta nu a indicat elemente concrete, susceptibile de a fi

verificate și că nu s-a confirmat ca părinții victimei să fi primit scrisori de

la aceasta, mai ales că aceștia sunt și neștiutori de carte.

Referindu-se la verificările

menționate și la materialul probator administrat în cadrul acestora, secția

penală a Curții Supreme de Justiție, prin considerentele sentinței atacate, a

apreciat că faptele și împrejurările la care s-a făcut referire prin cererea de

revizuire au fost invocate de V.I. pe întreg parcursul procesului penal, fiind

examinate de instanțele care au judecat cauza, iar noile fapte probatorii,

strânse în cadrul cercetării efectuate de procuror, nu sunt de natură a

demonstra netemeincia soluției de condamnare.

Însă, din examinarea probelor

administrate în cadrul cercetării dispuse de procuror în urma primirii cererii

de revizuire, se constată existența unor împrejurări insuficient verificate,

precum și că de clarificarea lor depinde modul de soluționare a cererii de

revizuire în faza examinării admisibilității în principiu a acesteia.

S-a reținut în acest sens, declarația

făcută de M.I., care a precizat că în primăvara anului 1993, în timp ce discuta

cu un partener de afaceri în fața Operei din orașul Szeged din Ungaria, i-a

văzut trecând, pe lângă ei, pe I.P. și I.C., pe care îi cunoaște bine, deoarece

a locuit în aceeași curte cu ei.

Față de această declarație

neechivocă, cu conținut vădit contrar ansamblului de probe pe baza cărora s-a

reținut că V.I. a ucis, prin împușcare, pe I.P., se impunea ca însăși instanța,

uzând de posibilitatea înscrisă în partea finală a alin. (1) al art. 403 C.

proc. pen., să asculte pe M.I., pentru a se convinge de veridicitatea și

relevanța relatărilor acestuia, precum și pentru a depista, prin el, eventuale

noi posibilități de verificare a ipotezei rămânerii în viață a victimei I.P.

De asemenea, după ascultarea acestui

martor, esențial pentru aflarea adevărului în legătură cu împrejurările

invocate prin cererea de revizuire, instanța trebuia să aprecieze dacă nu era

cazul să audieze și pe G.L., care a sesizat Parchetul Militar Timișoara că

victima I.P. se ascundea la domiciliul lui S.L., precum și pe B.G.M., care în

cursul anului 1990 a făcut investigații, ca ziarist, împreună cu un coleg, cu

privire la decesul lui I.P., fiind surprinsă că buletinul de identitate al acestuia

mai era asupra mamei sale, deși identificarea cadavrului se făcuse pe baza

buletinului de identitate.

De aceea, chiar dacă părinții

victimei I.P. au susținut că sunt convinși că fiul lor a decedat în ziua de 18

decembrie 1989, în urma împușcării, iar N.E.R., care locuiește în același

imobil cu mama victimei, a declarat că după data de 19 decembrie 1989, când ea

a fost externată din spital, nu l-a mai văzut pe I.P., natura cauzei impunea ca

verificările efectuate de procuror să fie completate prin audiere nemijlocită

de către instanță, în temeiul art. 403 alin. (1) partea finală C. proc. pen., a

martorului M.I. și, eventual, a martorilor G.L. și B.G.M., iar în raport de

relatările lor să procedeze și la alte verificări, între care examinarea

pașaportului avut în anul 1993 de I.C., actualul soț al mamei victimei, pentru

a se stabili dacă era posibil ca acesta să se fi aflat în orașul Szeged din

Ungaria, în perioada la care s-a referit M.I.

Dând curs îndrumărilor date prin

această decizie, secția penală a Curții Supreme de Justiție, ca instanță de

trimitere, a audiat pe martorii G.L., I.C. și B.G.M., a verificat pașaportul

martorului I.C., a dispus verificarea la Biroul de evidență informatizată a

persoanei, municipiul Timișoara, a persoanelor care au locuit și locuiesc în

Calea Girocului nr. 18, adresă la care s-a referit martorul G.L. în declarația

sa, a ascultat martorii I.L. și M.M., propuși de condamnatul V.I.

Prin sentința nr. 22 din 24 martie

2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins, ca nefondată,

cererea formulată de condamnatul V.I. privind revizuirea sentinței nr. 6 din 9

decembrie 1991 a Curții Supreme de Justiție, secția militară.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut

că, prin declarațiile lor, martorii G.L. și I.L. au susținut că I.P., victima

evenimentelor din decembrie 1989, ar fi în viață. În timp ce martorul G.L. a

susținut că acesta se ascunde, locuind la familia S.L., martorul I.L. a

declarat că, în cursul anilor 1992 și 1998, a întâlnit pe I.P. la Paris și că

știe că acesta umblă când în Franța, când în Spania. Martora M.M. a pretins că

a întâlnit în 1992, în Szeged, pe un anume I., care este una și aceeași

persoană cu I.P., fiind convinsă că acesta din urmă este în viață.

Referitor la situația relatată de martorul

G.L., la 14 decembrie 1998 s-au verificat de către procuror aceste susțineri și

s-a constatat că S.L. nu l-a cunoscut pe I.P.

Martorul I.C. a negat împrejurarea

că în perioada aprilie – mai 1995 s-ar fi aflat în Ungaria cu victima I.P.,

susținere confirmată de înscrierile din pașaportul acestuia.

Martora B.G.M., audiată de către o

comisie rogatorie, a arătat că nu are dovezi în sprijinul celor susținute prin

articolul publicat în presă.

Ca atare, în raport de cele arătate,

afirmația privitoare la faptul că I.P. ar fi în viață, apare ca nedovedită.

De altfel, comportarea acestuia de

fugar, în raport de recunoașterea onorifică și drepturile materiale acordate

prin Legea nr. 42/1990, nici nu ar avea justificare.

Cum în cauză probele administrate nu

pot crea convingerea că I.P. trăiește, nu poate fi realizată condiția cerută

pentru promovarea cererii de revizuire de art. 394 alin. (1) lit. a C. proc.

pen.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

condamnatul V.I. a declarat recurs, susținând că sentința atacată este în

contradicție flagrantă cu probele administrate de secția penală a Curții

Supreme de Justiție.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conformându-se dispozițiilor instanței

de casare, așa cum rezultă din sentința atacată și cum s-a arătat și prin

„concluziile scrise” depuse de recurent, instanța a administrat probe, fără ca

acestea să creeze convingerea că victima I.P. ar fi în viață.

În consecință, instanța a reținut că

în cauză nu sunt îndeplinite condițiile art. 394 lit. a)C. proc. pen.

Pe de altă parte, aceeași instanță a

reținut că susținerile făcute în scris de condamnat privesc starea de fapt

reținută prin hotărârea supusă revizuirii și, ca atare, exced contextului

juridic al cererii de revizuire.

Este de reținut că revizuirea, fiind

o cale de atac extraordinară, este limitată la cazurile expres prevăzute de

art. 394 C. proc. pen.

Condamnatul a solicitat anularea

hotărârii de condamnare, invocând cazul de revizuire prevăzut de art. 394 lit.

a) C. proc. pen.

Potrivit textului menționat, revizuirea

poate fi cerută când „s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost

cunoscute de instanță la soluționarea cauzei”.

Din economia textului menționat,

rezultă că admisibilitatea cererii întemeiate pe acest caz de revizuire este

dublu condiționată. Astfel, pe de o parte, faptele sau împrejurările invocate

în sprijinul cererii trebuie să privească elemente de fapt cu caracter

informativ ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei penale.

Pe de altă parte, pentru a exista acest caz de revizuire, se cere ca aceste

fapte și împrejurări noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii și să ducă la

pronunțarea unei soluții diametral opuse celei a cărei anulare se cere pe

această cale.

În raport de textul legal menționat,

în mod legal instanța nu a examinat susținerile condamnatului, care nu

îndeplineau prima condiție, respectiv acele fapte și împrejurări ce au fost

cunoscute de instanță la soluționarea cauzei penale.

Pe de altă parte, administrând

probele dispuse, instanța de trimitere a constatat că acestea nu dovedesc

netemeincia hotărârii supuse revizuirii, în sensul că nu se face proba împrejurării

că victima I.P. este în viață.

Sub acest din urmă aspect, este de

reținut că netemeincia unei hotărâri nu poate fi asimilată și nici nu este

identică cu o eventuală greșită apreciere a probelor ci un viciu în stabilirea

situației de fapt, în sensul că în considerentele hotărârii se afirmă

contrariul a ceea ce rezultă, în mod evident, din probele administrate,

existând o vădită discordanță între modul cum acestea au fost percepute și

analizate în hotărâre.

Ca atare, cum în cauză nu s-a probat

existența erorii de fapt care să fi determinat pronunțarea unei soluții opuse

celei pe care materialul probator administrat o susține, respingerea cererii de

revizuire apare ca fiind o soluție legală, nesupusă cazurilor de casare

invocate de condamnat.

În consecință, constatând că

motivele invocate de recurent nu sunt întemeiate și că nu se constată alte cazuri

de casare susceptibile a fi puse în discuție din oficiu, Înalta Curte, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge recursul

declarat de condamnatul V.I., ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare,

potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul V.I. împotriva sentinței nr.22 din 24 martie 2003 a Curții Supreme

de Justiție, secția penală, ca nefondat.

Obligă pe recurent să plătească

statului 1.400.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care

suma de 400.000 lei reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu

se va avansa din fondul Ministerului Justiției

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 decembrie 2003.