ÎCCJ, Decizia nr. 316/2003

C.I. la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a dispus achitarea acestui inculpat pentru infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen.

I.P. la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 323 alin. (1), la 9 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 211 lit. a), e) C. pen. și la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, toate cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 9 ani închisoare.

N.G. la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 323 alin. (1) C. pen. și la 6 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C. pen., a contopit pedepsele stabilite și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare.

P.F. la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 323 alin. (1) C. pen. și la 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 211 lit. a), e) C. pen., ambele cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele stabilite și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare.

C.M. la 2 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen. și la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), e) C. pen., ambele cu aplicarea art. 74 lit. c), art. 76 și art. 37 lit. b) C. pen. A descontopit și a repus în individualitatea lor pedepsele de 2 luni închisoare și de un an și 4 luni închisoare stabilite prin sentința penală nr. 36 din 14 martie 2000 a Tribunalului Militar Teritorial, a contopit aceste pedepse cu pedepsele stabilite în cauză și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare.

U.F. la 5 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), e) C. pen. și la un an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, a contopit pedepsele stabilite și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare.

F.D.C. la 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), e) C. pen.

G.V. la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pen.

L.D. la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen. și la un an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 36 alin. (2) din Decretul nr. 328/1966, a contopit pedepsele și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare.

U.V. la 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen. În baza art. 81 C. pen. a suspendat condiționat executarea acestei pedepse pe o durată de 2 ani și 6 luni.

U.E. la 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 81-82 din același cod.

P.V. la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 81-82 din același cod.

B.S. la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 81-82 din același cod. Curtea Militară de Apel București, prin decizia penală nr. 123 din 5 decembrie 2001, a respins apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanțe de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial și inculpații P.F., U.F., C.I., N.G., L.D., D.F., F.D.C. și I.P., ca nefondate. Împotriva acestei din urmă hotărâri inculpații C.I., I.P., N.G., P.F., U.F., L.D., P.V., F.D.C., D.F. și B.S. au declarat recurs, pentru judecarea cărora s-a fixat prim termen la 25 aprilie 2002. La data de 10 iulie 2002 s-a fixat, din oficiu, termen pentru verificarea legalității măsurii arestării inculpatului F.D.C. Având în vedere că măsura arestării preventive a fost dispusă legal, în baza unui mandat emis de procuror și prelungită de instanțe, că a fost pronunțată în primă instanță o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii, menținută în apel și observând și prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și dispozițiile art. 160 d C. proc. pen., Curtea a constatat că măsura arestării inculpaților este legală și, prin încheierea pronunțată în aceeași zi, a dispus prelungirea acesteia cu încă 30 zile. La 7 august și 4 septembrie 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat, din nou, legalitatea măsurii arestării preventive și, prin încheierile pronunțate la datele menționate, a dispus prelungirea acestei măsuri, cu câte 30 zile, până la 4 septembrie 2003 și apoi până la 11 septembrie 2003. La 11 septembrie 20003 arestarea preventivă a fost prelungită până la 11 octombrie 2003. Împotriva încheierii din 7 august 2003 inculpatul F.D.C. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris. Recursul este inadmisibil. Prin art. 160 d alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385 12 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri”. Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160 d C. proc. pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac. Așa fiind, și cum prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac, în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. De altfel, o încheiere a instanței de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul. În consecință, pentru considerentele ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de inculpat, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul ca inadmisibil. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiției.