ÎCCJ, Decizia nr. 462/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 79 din 3

mai 2001, Tribunalul Militar Teritorial București a condamnat pe inculpații:

1 – C.I., la 2 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 alin.

(1) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat

la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a dispus achitarea acestui inculpat pentru

infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, prevăzută de

art. 323 alin. (1) C. pen.

2 – I.P., la 5 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 323 alin. (1), la 9 ani închisoare pentru

infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 211 lit. a) și e) C. pen. și

la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 36 alin.

(1) din Decretul nr. 328/1966, toate cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a

contopit pedepsele și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea,

de 9 ani închisoare.

3 – N.G., la 3 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 323 alin. (1) C. pen. și la 6 ani

închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin.

(2) lit. a) și e) C. pen., a contopit pedepsele stabilite și a dispus ca

inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare.

4 – P.F., la 3 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 323 alin. (1) C. pen. și la 6 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art.

211 lit. a) și e) C. pen., ambele cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a

contopit pedepsele stabilite și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea

mai grea, de 6 ani închisoare.

5 – C.M., la 2 ani închisoare pentru

infracțiunea prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen. și la 3 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit.

a) și e) C. pen., ambele cu aplicarea art. 74 lit. c), art. 76 și art. 37 lit.

b) C. pen. A descontopit și a repus în individualitatea lor pedepsele de 2 luni

închisoare și de un an și 4 luni închisoare, stabilite prin sentința  penală

nr. 36 din 14 martie 2000 a Tribunalului Militar Teritorial, a contopit aceste

pedepse cu pedepsele stabilite în cauză și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa

cea mai grea, de 3 ani închisoare.

6 – U.F., la 5 ani închisoare pentru

infracțiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) și e) C.

pen. și la un an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 36

alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, a contopit pedepsele stabilite și a dispus

ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare.

7 – F.D.C., la 10 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) și e)

C. pen.

8 – G.V., la 2 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 alin.

(1) C. pen.

9 – L.D., la 2 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen. și la un an

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 36 alin. (2) din Decretul

nr. 328/1966, a contopit pedepsele și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa

cea mai grea, de 2 ani închisoare.

10 – U.V., la 6 luni închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen.

În baza art. 81 C. pen. a suspendat

condiționat executarea acestei pedepse pe o durată de 2 ani și 6 luni.

11 – U.E., la 6 luni închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen., cu aplicarea

art. 81 și art. 82 din același cod.

12 – P.V., la 2 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen., cu aplicarea

art. 81 și art. 82 din același cod.

13 – B.S., la 2 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen., cu aplicarea

art. 81 și art. 82 din același cod.

Curtea Militară de Apel București,

prin decizia penală nr. 123 din 5 decembrie 2001, a respins apelurile declarate

împotriva hotărârii primei instanțe de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul

Militar Teritorial și inculpații P.F., U.F., C.I., N.G., L.D., D.F., F.D.C. și

I.P., ca nefondate.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

inculpații C.I., I.P., N.G., P.F., U.F., L.D., P.V., F.D.C., D.F. și B.S. au declarat

recurs, pentru judecarea cărora s-a fixat prim termen la 25 aprilie 2002.

La data de 10 iulie 2002 s-a fixat,

din oficiu, termen pentru verificarea legalității măsurii arestării

inculpatului F.D.C.

Având în vedere că măsura arestării

preventive a fost dispusă legal, în baza unui mandat emis de procuror și prelungită

de instanțe, că a fost pronunțată în primă instanță o hotărâre de condamnare la

pedeapsa închisorii, menținută în apel și observând și prevederile art. 5 pct. 1

lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,

precum și dispozițiile art. 160

d

C. proc. pen., Curtea a constatat

că măsura arestării inculpaților este legală și, prin încheierea pronunțată în

aceeași zi, a dispus prelungirea acesteia cu încă 30 zile.

La 7 august și 4 septembrie 2003, secția

penală a Curții Supreme de Justiție a constatat, din nou, legalitatea măsurii

arestării preventive și, prin încheierile pronunțate la datele menționate, a

dispus prelungirea acestei măsuri, cu câte 30 zile, până la 4 septembrie 2003

și apoi până la 11 septembrie 2003. La 11 septembrie 2003 arestarea preventivă

a fost prelungită până la 11 octombrie 2003.

Împotriva încheierii din 4 septembrie

2003 inculpatul F.D.C. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Recursul este inadmisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1) C.

proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond

la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea preventivă

ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin.

(1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin.

(1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării

și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri”.

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă,

în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător

dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)”, care

se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile

menționate în alin. (1) al art.160

d

C. proc. pen., prin care

instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este

prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66/2003, se

prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se

dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea

pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de recurs, legiuitorul,

nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a considerat necesară

această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac, în alte situații decât

cele reglementate de legea procesuală penală, constituie o încălcare a

principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție

inadmisibilă în ordinea de drept.

Este adevărat că prin art. I pct. 25

și 26 din O.U.G. nr. 109/2003 (M. Of., nr. 748/26.10.2003), art. 160

c

și art. 160

d

C. proc. pen. au fost abrogate.

În același sens sunt însă

dispozițiile art. 160

b

, cu trimitere la art. 160

a

alin.

(2) C. proc. pen., modificate prin ordonanța de urgență menționată.

Totodată, ordonanța de urgență

privitoare la modificarea Codului de procedură penală nu a vizat condițiile de exercitare

a recursului în procesul penal, așa încât acestea rămân în continuare așa cum

au fost reglementate prin Cap. III al Titlului II din Partea specială a acestuia.

Ca atare, chiar și în raport de

modificarea legislativă menționată, calea procesuală aleasă de inculpat nu are

suport legal și, în consecință, în lipsa dreptului de a sesiza instanța de

control judiciar, recursul declarat de către acesta nu poate declanșa controlul

judecătoresc asupra legalității și temeiniciei încheierii atacate, prin care

instanța competentă, conform normelor legale în vigoare la data pronunțării, a

dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu 30 zile.

Pe de altă parte, în raport de modul

de reglementare, calea de atac constituie o calitate a hotărârii judecătorești.

În consecință, o hotărâre judecătorească,

sentință, decizie sau încheiere, după caz, este supusă căilor de atac prevăzute

de lege la data pronunțării acesteia.

Așa fiind, admisibilitatea recursului

declarat de inculpat este examinată în raport de exercitarea acestuia cu respectarea

condițiilor prevăzute de legea procesuală penală la data pronunțării hotărârii

atacate.

De altfel, o încheiere a instanței de

recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă

principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța

firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat

sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de

inculpat, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge recursul ca inadmisibil.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor

judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat, cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul F.D.C. împotriva încheierii din 4 septembrie 2003, pronunțată de

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 693/2003, ca

inadmisibil.

Obligă pe inculpat să plătească

statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care

suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din

oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.