ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4400/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiune, reclamantul C.N. a solicitat, în contradictoriu cu F. Vaslui, desființarea deciziei nr.1/4 ianuarie 2002 emisă de pârâtă și aprobarea restituirii în natură a imobilului compus din casă cu două camere și teren aferent în suprafață de 700 mp, situat în localitatea județul Vaslui. Tribunalul Vaslui, prin sentința civilă, nr. 744 din 12 iunie 2002, a respins ca nefondată plângerea, reținând că nu s-a făcut dovada calității de proprietar a autorilor reclamantului asupra imobilului din litigiu. Prin decizia civilă nr. 46 din 4 decembrie 2002, Curtea de Apel Iași a respins apelul formulat de reclamantul C.N.

împotriva sentinței civile nr. 744 din 12 iunie 2002 a Tribunalului Vaslui. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul nu este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în înțelesul legii potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001, aceasta întrucât autorul reclamantului prin act sub semnătură privată, a cumpărat de la un neproprietar, neputând dovedi proprietatea asupra imobilului din litigiu. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul întemeindu-l pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9, 10 și 11 C. proc. civ.

Se arată în dezvoltarea motivelor de recurs că, dacă în mod corect instanța a apreciat asupra valabilității convenției de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1962, sub semnătură privată „cu privire la contractul de donație greșit s-a apreciat ca fiind nevalabil, acesta din urmă respectând condițiile de formă ale unui înscris autentic”: - nu era necesar a se face dovada proprietății pentru toți cei care au transmis proprietatea, reclamantul făcând dovada că are titlu valabil pentru imobilul din litigiu, acesta fiind actul de vânzare-cumpărare pe care greșit instanța de apel l-a înlăturat; - din materialul probator administrat, rezultă fără dubii că pârâta a preluat imobilul fără nici un titlu, în timp ce reclamantul a făcut dovada calității de proprietar asupra imobilului, dobândit prin cumpărare în anul 1962 de către ascendenții săi.

Recursul nu este fondat. Sub un prim aspect este de reținut că susținerile din recurs referitoare la analiza și aprecierea materialului probator administrat, subsumate corect de recurentă sub incidența vechiului pct. 11 din art. 304 nu pot fi cercetate, motivul de casare invocat, în prezent – ca și la data formulării căii de atac – abrogat – ținând de temeinicia hotărârii atacate. Referitor la motivul de casare prevăzut de pct. 304 pct. 10 C. proc. civ., este de observat că: în speță, cerințele textului nu sunt îndeplinite. Pentru ființarea acestui motiv, este necesar a se stabili că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoate pentru dezlegarea pricinii.

Or, din cele susținute de recurentă în acest cadru, nu rezultă nicicum o asemenea împrejurare, invocându-se în realitate faptul că instanța, greșit a înlăturat actul de vânzare-cumpărare, considerând că acesta are ca obiect un alt imobil. În ce privește legalitatea hotărârii atacate este de reținut că instanța a făcut o corectă aplicare a legii, în considerarea celor cuprinse în prevederile art. 3 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, sunt îndreptățite la măsuri ..., printre altele, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. Sarcina probei deținerii proprietății incumbă persoanei care pretinde dreptul (pct.3.1 din Normele Metodologice de aplicare unitară a legii).

De necontestat, reclamantul, ca succesor al antecesorilor săi C. D. și T., și-a justificat în acest sens calitatea de persoană îndreptățită (potrivit Legii nr. 10/2001) pe actul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1962, de autorii săi cu numita A.B., care, la rândul ei, dobândise imobilul la 28 septembrie 1960 ca beneficiară a unei donații din partea familiei B.V. și E. Așa fiind, firesc și în considerarea normei legale menționate, instanțele au apreciat asupra actelor invocate, pentru a stabili dacă și în ce măsură, autorii reclamantului au dobândit, în condițiile legii, dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu, contestat de pârâtă tocmai în acest cadru.

Astfel, dacă, de principiu, față de data întocmirii sale, asupra actului de vânzare-cumpărare încheiat de autorii reclamantului s-a apreciat corect că acesta putea fi încheiat valabil și sub semnătură privată (aceasta desigur în ce privește efectele juridice între părțile actului) tot astfel, corect s-a concluzionat că, în speță, prin actul menționat nu s-a putut dobândi dreptul de proprietate, pentru simplul fapt că, vânzătoarea nu deținea un astfel de drept, actul încheiat, fără formă autentică, fiind lipsit de efecte juridice în acest sens. Din acest punct de vedere, instanțele au reținut, evident, dispozițiile art. 813 C. civ., fiind de observat că, prin însăși actul încheiat astfel, s-a prevăzut obligația de legalizare ulterioară de către notariat, împrejurare ce nu a mai fost probată.

Așa fiind, față de cele arătate, recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.N. împotriva deciziei civile nr.46 din 4 decembrie 2002 a Curții de Apel Iași. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2003.