ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4400/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiune, reclamantul C.N. a solicitat, în contradictoriu cu F. Vaslui,

desființarea deciziei nr.1/4 ianuarie 2002 emisă de pârâtă și aprobarea

restituirii în natură a imobilului compus din casă cu două camere și teren

aferent în suprafață de 700 mp, situat în localitatea   județul Vaslui.

Tribunalul Vaslui, prin sentința civilă, nr. 744

din 12 iunie 2002, a respins ca nefondată plângerea, reținând că nu s-a făcut

dovada calității de proprietar a autorilor reclamantului asupra imobilului din

litigiu.

Prin decizia civilă nr. 46 din 4

decembrie 2002, Curtea de Apel Iași a respins apelul formulat de reclamantul

C.N. împotriva sentinței civile nr. 744 din 12 iunie 2002 a Tribunalului

Vaslui.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a

reținut că reclamantul nu este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în

înțelesul legii potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001, aceasta întrucât autorul

reclamantului prin act sub semnătură privată, a cumpărat de la un neproprietar,

neputând dovedi proprietatea asupra imobilului din litigiu.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamantul întemeindu-l pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9, 10

și 11 C. proc. civ.

Se arată în dezvoltarea motivelor de recurs că,

dacă în mod corect instanța a apreciat asupra valabilității convenției de

vânzare-cumpărare încheiate în anul 1962, sub semnătură privată „cu privire la

contractul de donație greșit s-a apreciat ca fiind nevalabil, acesta din urmă

respectând condițiile de formă ale unui înscris autentic”:

-

nu era necesar a se face dovada proprietății pentru toți cei care au transmis

proprietatea, reclamantul făcând dovada că are titlu valabil pentru imobilul

din litigiu, acesta fiind actul de vânzare-cumpărare pe care greșit instanța de

apel l-a înlăturat;

- din materialul probator administrat, rezultă

fără dubii că pârâta a preluat imobilul fără nici un titlu, în timp ce

reclamantul a făcut dovada calității de proprietar asupra imobilului, dobândit

prin cumpărare în anul 1962 de către ascendenții săi.

Recursul nu este fondat.

Sub un prim aspect este de reținut că

susținerile din recurs referitoare la analiza și aprecierea materialului

probator administrat, subsumate corect de recurentă sub incidența vechiului

pct. 11 din art. 304 nu pot fi cercetate, motivul de casare invocat, în prezent

– ca și la data formulării căii de atac – abrogat – ținând de temeinicia

hotărârii atacate.

Referitor la motivul de casare prevăzut de pct.

304 pct. 10 C. proc. civ., este de observat că: în speță, cerințele textului nu

sunt îndeplinite.

Pentru ființarea acestui motiv, este

necesar a se stabili că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare

sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoate pentru dezlegarea

pricinii.

Or, din cele susținute de recurentă

în acest cadru, nu rezultă nicicum o asemenea împrejurare, invocându-se în

realitate faptul că instanța, greșit a înlăturat actul de vânzare-cumpărare,

considerând că acesta are ca obiect un alt imobil.

În ce privește legalitatea hotărârii

atacate este de reținut că instanța a făcut o corectă aplicare  a legii, în

considerarea  celor cuprinse în prevederile art. 3 din Legea nr. 10/2001,

potrivit cărora, sunt îndreptățite la măsuri ..., printre altele, persoanele

fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.

Sarcina probei deținerii proprietății incumbă persoanei care pretinde dreptul

(pct.3.1 din Normele Metodologice de aplicare unitară a legii).

De necontestat, reclamantul, ca succesor al

antecesorilor săi C. D. și T., și-a justificat în acest sens calitatea de

persoană îndreptățită (potrivit Legii nr. 10/2001) pe actul de

vânzare-cumpărare încheiat în anul 1962, de autorii săi cu numita A.B., care,

la rândul ei, dobândise imobilul la 28 septembrie 1960 ca beneficiară a unei

donații din partea familiei B.V. și E.

Așa fiind, firesc și în considerarea normei

legale menționate, instanțele au apreciat asupra actelor invocate, pentru a

stabili dacă și în ce măsură, autorii reclamantului au dobândit, în condițiile

legii, dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu, contestat de

pârâtă tocmai în acest cadru.

Astfel, dacă, de principiu, față de data

întocmirii sale, asupra actului de vânzare-cumpărare încheiat de autorii

reclamantului s-a apreciat corect că acesta putea fi încheiat valabil și sub

semnătură privată (aceasta desigur în ce privește efectele juridice între

părțile actului) tot astfel, corect s-a concluzionat că, în speță, prin actul

menționat nu s-a putut dobândi dreptul de proprietate, pentru simplul fapt că,

vânzătoarea nu deținea un astfel de drept, actul încheiat, fără formă

autentică, fiind lipsit de efecte juridice în acest sens. Din acest punct de

vedere, instanțele au reținut, evident, dispozițiile art. 813 C. civ., fiind de

observat că, prin însăși actul încheiat astfel, s-a prevăzut obligația de

legalizare ulterioară de către notariat, împrejurare ce nu a mai fost probată.

Așa fiind, față de cele arătate, recursul

urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamantul C.N. împotriva deciziei civile nr.46 din 4 decembrie 2002 a Curții

de Apel Iași.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2003.