ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2206/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 234 din 8 februarie 2001 a Tribunalului Constanța a fost admisă acțiunea SC S.R. SA Stejaru, iar pârâta SC P.A.C. SRL Medgidia a fost obligată la plata sumei de 50.242.500 lei, reprezentând TVA, precum și la plata sumei de 7.159.556 lei, reprezentând penalități de întârziere, plus cheltuieli de judecată aferente. Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere cele convenite de părți prin art. 10 din contractul de asociere în participațiune încheiat la 10 iunie 1999, reținându-se că, numai dintr-o eroare, reclamanta nu a inclus și TVA –ul convenit în contract în factura inițială, motiv pentru care s-a emis factură separată, factură pe care nejustificat pârâta refuză s-o achite, deși a fost notificată.

Apelul declarat de pârâtă, împotriva acestei sentințe, a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 414 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, apreciindu-se ca legală și temeinică sentința de fond. De asemenea, instanța de apel a mai reținut că obligația de plată a pârâtei nu e prescrisă, conform dispozițiilor art. 29 din O.G. nr. 3/1992, termenul de prescripție fiind de 5 ani, iar procedura corecturii omisiunii facturării TVA-ului de către reclamantă a fost respectată și urmată, conform dispozițiilor art. 28 din același act normativ. Referitor la penalități, instanța a reținut că ele au fost solicitate și acordate până la 16 octombrie 2000, dată la care pârâta ar fi trebuit să facă plata, conform celor notificate de reclamantă prin notificarea nr. 788 din 21 septembrie 2000, după data acestei notificări, pârâta fiind îndreptățită să depună la organele fiscale cerere de rambursare, conform art. 23 din O.U.G.

nr. 17/2000, iar suma pe care ar fi primit-o, ca urmare a rambursării, ar fi trebuit s-o achite reclamantei, lucru pe care, însă, nu l-a făcut. Nemulțumită de această decizie, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea ei pentru netemeinicie și nelegalitate. Recurenta critică soluția din apel pentru obligarea ei la plata TVA-ului către reclamantă, sumă pe care ea deja a achitat-o la organele fiscale în intervalul scurs între datele emiterii celor două facturi (preț și TVA). De asemenea, reclamanta nu-și poate invoca propria culpă în necunoașterea legii la momentul emiterii primei facturi, așa încât nu poate pretinde penalități de întârziere pentru neplata TVA, sumă pentru care nu avea nici legitimare procesuală activă, titularul acestor sume fiind bugetul de stat.

Așadar, cum ea deja a achitat TVA la stat pentru operațiunea derulată cu reclamanta, aceasta ar fi trebuit să ceară exonerarea de plată sau restituirea sumei plătită de ea. Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta: Soluțiile instanțelor, de obligare a pârâtei la plata sumei datorată cu titlu de TVA, s-au fundamentat pe cele convenite de părți în art. 10 din contractul de asociere în participațiune, referitoare la prețul asocierii, constând în echivalentul valoric a 500 kg grâu stas la hectar, plus TVA de 22%. Împrejurarea că reclamanta a omis să menționeze în factura din 25 octombrie 1999 și TVA alături de preț, nu este de natură s-o exonereze pe pârâtă de plata acestei sume, facturarea separată a TVA-ului de către reclamantă, ca urmare a controlului făcut de organele fiscale, fiind făcută cu respectarea dispozițiilor art. 28 și 29 din O.G.

nr. 3/1992, după cum corect a reținut și instanța de apel. Câtă vreme părțile au convenit în contract că pârâta datorează reclamantei, alături de preț și TVA, nejustificat pârâta invocă în recurs lipsa calității procesuale active a reclamantei. Chiar dacă ea a achitat TVA la organele fiscale, în mod nedatorat, nu poate pretinde reclamantei să ceară restituirea acestei sume, pârâta fiind singura îndreptățită să solicite restituirea acestei sume. Cum penalitățile solicitate de reclamantă au fost acordate pentru perioada scursă între data plății, stabilită prin notificarea nr. 788 din 2000 (dosar fond) și data introducerii acțiunii, ele fiind calculate pentru o plată restantă, convenită în contract și cu respectarea celor stipulate în art. 12 din convenția părților, Curtea apreciază ca legală și temeinică și această obligație de plată.

În consecință, Curtea apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a legii, precum și a apărărilor părților, motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P.A.C. SRL Medgidia, împotriva deciziei nr. 414/COM din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel Constanța, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 10 aprilie 2003.