ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 660/2004

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă la

Tribunalul Constanța, secția comercială, la 10 august 1999, reclamantul, M.I.,

în contradictoriu cu pârâta, SN. A.I. Constanța, a solicitat instanței ca, prin

hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata următoarelor

sume:

- 730.050.480 lei reprezentând

contravaloarea serviciilor de pază de care a beneficiat pârâta în perioada 19

octombrie 1997-30 iunie 1999, 324.065.568 lei reprezentând penalități de

întârziere aferente prețului neachitat, calculate conform legii.

În susținerea acțiunii, reclamanta

arată următoarele:

- în baza decretului prezidențial nr.

106 din 7 mai 1980, s-a încheiat contractul nr. 3 din 15 iunie 1989, între UM

0608 Constanța, subordonată UM 0406 Constanța, și A.I. Constanța, având ca

obiect asigurarea cu pază militară a aerogării de pasageri și a turnului de

dirijare a circulației aeriene.

- până la apariția H.G. nr. 523 din

12 septembrie 1997, paza aeroportului s-a executat fără plată.

- în scopul perfectării unui nou

contract, conform art. 7 din Legea 18/1996, „unitățile care beneficiază de pază

militară încheie contracte de prestări servicii cu unitățile de jandarmi”

- UM 0608 Constanța a informat

conducerea aeroportului despre noile dispoziții legale, fără a primi vreun

răspuns din partea acesteia

- pârâta beneficiară a refuzat

încheierea contractului, din motive imputabile acesteia

- instituirea pazei militare, la

obiectivele de importanță deosebită pentru activitatea statului, nu este lăsată

la latitudinea părților, ea fiind prevăzută și impusă de actele normative.

Tribunalul Constanța, secția civilă,

prin sentința civilă nr. 447 din 23 mai 2000, a admis în parte acțiunea

reclamantei, a obligat pârâta să plătească reclamantului, cu titlu de

contravaloare prestări servicii, suma de 1.065.253.844 lei și a respins capătul

de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităților.

În pronunțarea acestei hotărâri,

instanța de fond a reținut, în ceea ce privește capătul de cerere principal, că

potrivit art. 7 din H.G.R. nr. 523 din 24 august 1998, în executarea obiectului

său de activitate, pârâta avea obligația să încheie contract cu reclamanta, și

că, în lipsa acestui contract, reclamanta este îndreptățită la plata sumei

datorate cu titlu de preț pentru prestațiile efectuate.

În privința capătului de cerere

accesoriu, instanța a reținut că, întrucât părțile nu au fost legate printr-un

contract, în lipsa unei clauze penale, nu-și găsesc aplicabilitate nici

penalitățile prevăzute de Legea 76/1992.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel, atât reclamanta, cât și pârâta.

În motivele de apel, reclamanta,

arată că în mod greșit instanța a respins capătul de cerere privind

penalitățile de întârziere, acestea fiind datorate legal și nu convențional.

În motivele de apel, pârâta a arătat

că instanța de fond nu a motivat respingerea inadmisibilității acțiunii și că

litigiul trebuia rezolvat pe cale administrativă, conform art. 10 din contract.

Curtea de Apel Constanța, prin

decizia nr. 182 C din 22 mai 2001, a respins ambele apeluri ca nefondate,

reținând, cu privire la apelul reclamantului, că în lipsa unui contract

penalitățile nu sunt datorate, iar cu privire la apelul pârâtei, că în cauză nu

sunt incidente dispozițiile Legii nr. 29/1990 care reglementează raporturile de

contencios administrativ.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs atât reclamantul, M.I., cât și pârâta, SN. A.I. Constanța,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Criticile recurentei reclamante

vizează greșita dezlegare dată de instanțe capătului de cerere accesoriu,

privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere.

Criticile recurentei-pârâte vizează

faptul că instanța de apel nu a analizat decât unul dintre motivele de apel,

respectiv excepția inadmisibilității acțiunii, ignorând cel de-al doilea motiv

care viza faptul că acțiunea este nedovedită.

Mai arată recurenta pârâtă, privitor

la excepția inadmisibilității acțiunii, că instanța a interpretat eronat

înțelesul clauzei cuprinse în art. 10 din cele două contracte.

Curtea, analizând decizia recurată prin

prisma criticilor formulate, constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru

motivele ce se vor arăta.

Referitor la recursul reclamantei,

Curtea, reține din examinarea înscrisurilor existente la dosarul cauzei, că, la

data efectuării prestațiilor a căror contravaloare a fost solicitată prin

acțiune, părțile nu mai erau legate prin contractul încheiat la 15 iunie 1989,

prestațiile fiind efectuate potrivit H.G.R. nr. 523/1997, în conformitate cu

dispozițiile căreia, în raport de obiectul de activitate, pârâta avea obligația

încheierii unui contract cu reclamanta.

Întrucât elementele acțiunii

situează răspunderea părților în câmpul delictual și nu în cel contractual, în

mod legal și temeinic, instanța de apel a menținut hotărârea instanței de fond,

cu privire la capătul de cerere accesoriu, reclamanta fiind îndreptățită numai

la plata prețului prestațiilor efectuate, chiar și în raport de dispozițiile art.

76/1992.

În ceea ce privește recursul

declarat de recurenta-pârâtă, se reține că excepția de inadmisibilitate a

acțiunii a fost invocată în baza art. 10 din contractul nr. 3 din 15 iunie

1989.

Contractul și-a încetat efectele în

1992, așa cum, dealtfel, corect s-a reținut de instanță. Cum pretențiile din

acțiune vizează perioada octombrie 1997-30 iunie 1997, este evident că pentru

perioada în litigiu nu mai pot fi invocate temeiuri contractuale, acestea

nemaisubzistând, prin efectul încetării contractului.

Invocarea excepției de

inadmisibilitate a acțiunii are temei contractual, excedând cadrul delictual în

care se situează natura răspunderii, în prezenta cauză.

Cât privește cel de-al doilea motiv

de recurs, se reține că probatoriile administrate sunt de natură a fundamenta

capătul principal de cerere, prețul prestațiilor, și sub acest aspect, hotărârea

recurată, fiind legală și temeinică.

În considerarea celor ce preced,

Curtea, în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând temeinicia și legalitatea

deciziei recurate, va respinge ca nefondate ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul, M.I., împotriva deciziei nr. 182/C din 22 mai 2001, a

Curții de Apel Constanța, secția comercială.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta, SN. A.I. Constanța S.A., împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 19 februarie 2004.