ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1009/2003

D E C I Z I A

NR.1009                                                                                                                                      DOSAR

NR.5160/2001

La data de 28

februarie 2003 s-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva

deciziei nr.461 din 25 aprilie 2001 a Tribunalului București – Secția a III a

civilă.

Dezbaterile au

fost consemnate în încheierea cu data de 28 februarie 2003, iar pronunțarea s-a

amânat la 13 martie 2003.

C U R T E A

Asupra

recursului de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 1

martie 2001, prin acțiunea înregistrată la 28 martie 2001, M.A.M. a chemat în

judecată Municipiul București, prin Primarul General pentru revendicarea unui

teren în suprafață de 595 m.p. situat în municipiul București, str.Elefterie

nr.32, sector 5.

În drept,

acțiunea a fost fondată pe dispozițiile Legii nr.10/2001 și ale art.480 și urm.

C. civ.

Tribunalul

București, secția a III a civilă, prin sentința nr. 461 din 25 aprilie 2001,

rămasă definitivă și irevocabilă prin neapelare, a admis acțiunea, așa cum a

fost formulată, cu motivarea că terenul din litigiu, fiind preluat de stat fără

titlu, se impune, în temeiul art.1 , art.2 alin.2 și art.7 alin.1 din Legea

nr.10/2001 și art.480 și urm. C.civ., a fi restituit, în natură, reclamantei.

La data de 31

octombrie 2001, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție a declarat recurs în anulare împotriva acestei sentințe, cerând

reformarea pentru motivul prevăzut de art.330 pct.2 C.proc.civ., întrucât a

fost dată cu încălcarea  esențială a legii, ceea ce a determinat soluționarea

greșită a cauzei pe fond. Totodată, această hotărâre este vădit netemeinică.

În dezvoltarea

motivului de anulare invocat, s-a arătat, în esență, că acțiunea este

inadmisibilă întrucât, potrivit Legii nr.10/2001, nu putea fi adresată direct

instanței de judecată. Apoi, procesual, părțile nu au legitimare, de vreme ce

autorul reclamantei, G.L.A.S., decedat la 21 septembrie 1971, a înstrăinat, cu

titlu oneros, bunul din litigiu, iar ulterior, prin mai multe acte juridice

succesive, acesta a trecut în patrimoniul unor persoane fizice, străine de

proces.

F.B.C., B.A.,

R.A.și R.F.au formulat cerere de intervenție accesorie,  în baza art.51

C.proc.civ., solicitând admiterea recursului în anulare.

Recursul în

anulare și cererea de intervenție accesorie sunt întemeiate.

Potrivit art.15

alin.2 din Constituția României, legea civilă dispune pentru viitor.

Complinitor, art.1 C.civ. prevede că legea civilă nu are putere  retroactivă.

Rezultă că

legea nouă este de imediată aplicare, în sensul că acțiunea ei se întinde,

exclusiv, asupra situațiilor juridice pendinte (facta pendentia) și efectelor

viitoare ale raporturilor juridice trecute (facta futura).

Referitor la

imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, aflate

sub incidența  Legii nr.10/2001, ca lege nouă, de imediată aplicare, ele

formează obiectul unor situații juridice născute sub imperiul  legii vechi,

durabile însă în timp prin efectele lor juridice (facta futura), generate de

ineficacitatea actelor de preluare.

Premergător Legii

nr.10/2001, restitutio in integrum, ca efect al ineficacității actelor de

preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe

dispozițiile art.480 – 481 C.civ., ori al responsabilității civile, dedus din

art.998 C.civ., ambele aparținând legii vechi.

Deși avantajos,

prin accesul direct la instanțele judecătorești, dar rigid și conservator prin

câmpul său de aplicare (este restrâns la actele  de preluare fără titlu ori cu

titlu nevalabil), prin regimul probator (art.1169 C.civ.) și prescriptibilitate

(în cazul acțiunilor personale), dreptul comun a fost părăsit de Legea

nr.10/2001 și înlocuit cu norme speciale de drept substanțial și cu o procedură

administrativă, obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești.

Legea nouă

extinde restitutio in integrum iar, totodată,  diversifică amplu gama

măsurilor reparatorii și le supune unor proceduri tehnice caracteristice

dreptului administrativ, dar, în parte, necunoscute dreptului comun civil.

Legea

nr.10/2001, ca lege nouă suprimă, practic, acțiunea dreptului comun în cazul

ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul

în justiție, perfecționează  sistemul reparator, iar, prin norme procedurale

speciale, îl subordonează controlului judecătoresc.

Cum

reglementările cuprinse în Legea nr.10/2001 interesează, substanțial și

procedural, ordinea publică, rezultă că sunt de imediată aplicare . Soluția a

fost anticipată legislativ prin art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 care prevede

că “ bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute

prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul  unor legi speciale  de reparație”.

În contextul

arătat, rezultă că, ulterior datei de 14 februarie 2000, când a intrat în

vigoare Legea nr.10/2001, ca lege nouă, acțiunea în revendicare a imobilelor la

care se referă, nu mai este posibilă, iar o acțiune fondată pe dispozițiile

noii legi este condiționată de parcurgerea procedurii administrative –

obligatorii -  prealabilă sesizării instanțelor judecătorești. În concepția

legii noi, accesul în justiție, printr-un proces echitabil, n-a fost, ca atare,

eliminat.

Întrucât

acțiunea reclamantei a fost introdusă la 1 martie 2001, sub imperiul legii noi,

ea nu era  susceptibilă de a fi caracterizată și primită ca o acțiune în

revendicare supusă dreptului comun (legii vechi).

După cum, ea

nu-și avea admisibilitatea  nici în baza legii noi, de vreme ce a fost

introdusă direct la instanța de judecată, fără a exista dovada parcurgerii

procedurii administrative prealabile, prevăzută imperativ prin normele acestei

legi.

Drept urmare,

sentința atacată violează  flagrant principiul aplicării immediate a legii noi

(acțiunea în revendicare nu era posibilă) și, identic, normele imperative ale

legii noi, prin soluționarea pricinii, fără ca obligația  imperativă a

parcurgerii procedurii administrative să fi fost îndeplinită.

Așa fiind și

întrucât aspectul de  nelegalitate arătat face de prisos examinarea  celorlalte

motive de  anulare invocate, se impune admiterea recursului în anulare și,

corelativ, a cererii de intervenție, cu consecința reformării sentinței

atacate, în sensul respingerii acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul

în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție  împotriva sentinței civile nr.461 din 25 aprilie 2001 a

Tribunalului București, Secția a III a civilă.

Modifică

hotărârea atacată în sensul respingerii acțiunii introdusă de reclamanta M.A.M.

în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

Admite cererea de intervenție formulată de  intervenienții F.B.C., B.A., R.A.,

R.F..

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 13 martie 2003.