ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5237/2003

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 16 noiembrie 1998 pe rolul Judecătoriei sectorului 1, reclamantul G.V.D., cu domiciliul ales la avocat V.S., a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București, pentru revendicarea apartamentului nr. 2 situat în imobilul împreună cu cota indiviză de ½ din terenul de 699,06 mp, aferent acestuia, imobil trecut în proprietatea statului prin aplicarea Decretului nr. 223/1974, după aprobarea cererii de emigrare a acestuia, în anul 1978. Temeiul în drept al acțiunii a fost indicat a fi art. 480 C. civ. Întrucât valoarea precizată la 24 martie 1999 a fost de 600.000.000 lei, judecătoria și-a declinat competenta de soluționare a cauzei.

După un prim ciclu procesual, soluționat pe excepție, cauza a fost înregistrată sub nr. 289/2001 pe rolul Tribunalului București. În fața acestei instanțe, pârâtul în baza art. 57-59 C. proc. civ. a formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane, anume a cumpărătorilor apartamentului revendicat, V.D.D. și D.N., care în baza Legii nr. 112/1995 au dobândit bunul de la stat, la 31 ianuarie 1997. Aceștia au formulat întâmpinări, prin care s-au opus admiterii acțiunii. În urma administrării probei cu înscrisuri și interogatorii, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând că transferul dreptului de proprietate din patrimoniul reclamantului la stat s-a făcut legal, în temeiul Decretului nr. 223/1974.

A fost admisă în consecință cererea de chemare în judecată a altor persoane. Prin decizia nr. 455 din 19 noiembrie 2002, Curtea de apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamantului, a schimbat în tot sentinta și a obligat pe intervenienți să lase reclamantului în deplină proprietate imobilul revendicat. Pentru a pronunța această soluție, instanta a reținut mai întâi că cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi examinată, fiind formulată pentru prima dată în apel. În schimb, s-a constatat că titlul statului asupra imobilului revendicat nu a fost valabil, în înțelesul art. 6 din Legea nr. 213/1998 cu privire la proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Ca atare, intervenienții nu pot păstra bunul, chiar dacă au un titlu de dobândire, întrucât ei au cunoscut, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, despre caracterul litigios al titlului statului. S-a mai reținut în motivarea deciziei că cererea formulată de pârât nu îndeplinește condițiile unei intervenții forțate, că în realitate persoanele introduse în cauză la cererea CGMB s-au comportat ca pârâți, astfel că a fost respinsă cererea de chemare în judecată a altor persoane. Împotriva acestei decizii în termen legal au declarat recurs pârâtul Consiliul General al Municipiului București și intervenienții forțați D.D. și V.D.D. În dezvoltarea recursului său, bazat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc.

civ., CGMB a susținut în esență că decizia emisă în baza Decretului nr. 223/1974, fiind definitivă prin neatacare, și-a produs efectele translative de proprietate, astfel încât, cu încălcarea principiului constituțional al neretroactivității legii Curtea de apel a considerat că abrogarea acestui decret are consecințe retroactive, ducând la invalidarea titlului statului. Ca atare, se consideră că vânzarea de către stat a unui bun ce se găsea legal în patrimoniul său, în baza unei legi în vigoare, Legea nr. 112/1995, este la rândul său translativă de proprietate, astfel că acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar trebuia respinsă. Prin recursul lor, intervenienții forțați au invocat de asemeni dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc.

civ. S-a susținut, în dezvoltarea primului motiv, că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, cu referire la art. 6 din Legea nr. 213/1998. Se susține astfel că în aplicarea acestui text, instanța de apel ar fi trebuit să observe că Decretul nr. 223/1974 nu condiționa aprobarea cererii de stabilire a cetățeanului român în străinătate de înstrăinarea bunului imobil către stat, că prin constituția atunci în vigoare se apărau drepturile cetățenilor români cu domiciliul în România, că în speță, reclamantul a făcut personal cerere de preluare a imobilului proprietatea sa, contra cost, de stat; în fine, că același art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede că bunurile cu privire la care se contestă valabilitatea titlului statului pot fi revendicate numai dacă nu există legi speciale de reparație.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, intervenienții au susținut că instanța nu s-a pronunțat asupra unor dovezi administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, cu referire la oferta reclamantului către stat, la acceptarea acestei oferte, la plata prețului, determinat potrivit dispozițiilor legale atunci în vedere, la împrejurarea că de la data înstrăinării imobilul a suferit numeroase reparații capitale și îmbunătățiri. Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Recursurile sunt fondate, urmând a fi admise, cu consecința casării ambelor hotărâri pronunțate și trimiterii cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de fond, având în vedere următoarele considerente: Astfel cum a rezultat din expunerea rezumată a lucrărilor dosarului, reclamantul, prin avocat, a investit instanța cu o cerere în revendicare împotriva pârâtului Consiliul General al municipiului București, arătând că bunul revendicat “a trecut în proprietatea statului în temeiul prevederilor Decretului nr. 223/1974, prin decizia CPMB nr. 983 din 19 iunie 1978”. Acțiunea, astfel cum a fost depusă, are ca temei în drept art. 480 C. civ. Ea nu a fost în mod formal modificată niciodată, dar poartă un adaos olograf, după citatul redat anterior, prin care se solicită anularea menționatei decizii emise la 19 iunie 1978, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al municipiului București.

Nici una dintre instanțe nu s-a preocupat de soluționarea acestui capăt de cerere, ceea ce atrage imposibilitatea exercitării controlului judiciar pe calea prezentului recurs. Se impune de aceea casarea hotărârilor, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru reluarea judecății în limitele în care a fost investittă, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cu care în toate cazurile, judecătorii hotătăsc numai asupra obictului cererii deduse judecății. În același context, se observă soluționarea contradictorie, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., de către cele două instanțe, a cererii de “chemare în judecată a altor persoane”, formulată de pârât.

Potrivit art. 57 alin. (1) C. proc. civ., oricare din părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul. In aplicarea acestui text de lege, este constant în doctrină și jurisprudență că instituția analizată nu poate fi utilizată în acele cazuri în care în cursul judecății se consideră fie că reclamantul a ales greșit persoana pârâtului, fie că alături de pârâtul inițial ar putea să-și îndrepte pretenția față de un altul. Se admite că în astfel de ipoteze cel chemat în judecată dobândește calitatea de intervenient principal, ca reclamant. În speță, prima instanță a respins acțiunea principală, dar a admis cererea de chemare în judecată a altor persoane, fără a motiva această soluție și fără a arăta consecințele acestei admiteri.

Instanța de apel, dimpotrivă, a ajuns la soluția admiterii acțiunii și a respingerii cererii de chemare în judecată a altor persoane. Cu toate acestea, dispozitivul conține obligarea intervenienților de a lăsa reclamantului în deplină proprietate imobilul în litigiu, fără ca acțiunea să fi fost îndreptată împotriva lor. Aceste contradicții trebuie și ele lămurite cu ocazia rejudecării cauzei. Pentru considerentele anterior expuse, recursurile vor fi admise conform art. 312 alin. (1) și art. 313 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului București și intervenienții forțați V.D.D. și D.N. împotriva deciziei nr. 455 din 19 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV – a civilă. Casează decizia recurată, precum și sentința nr. 260 din 7 martie 2002 a Tribunalului București, secția a IV – a civilă, și trimite cauza pentru rejudecare la această din urmă instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2003.