ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5237/2003

Asupra

recursurilor  de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 16 noiembrie 1998

pe rolul Judecătoriei sectorului 1, reclamantul G.V.D., cu domiciliul ales la

avocat V.S., a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București,

pentru revendicarea apartamentului nr. 2 situat în imobilul împreună cu cota

indiviză de ½ din terenul de 699,06 mp, aferent acestuia, imobil trecut

în proprietatea statului prin aplicarea Decretului nr. 223/1974, după aprobarea

cererii de emigrare a acestuia, în anul 1978. Temeiul în drept al acțiunii a

fost indicat a fi art. 480 C. civ. Întrucât valoarea precizată la 24 martie

1999 a fost de 600.000.000 lei, judecătoria și-a declinat competenta de

soluționare a cauzei.

După un prim ciclu procesual, soluționat pe excepție, cauza

a fost înregistrată sub nr. 289/2001 pe rolul Tribunalului București. În fața

acestei instanțe, pârâtul în baza art. 57-59 C. proc. civ. a formulat cerere de

chemare în judecată a altor persoane, anume a cumpărătorilor apartamentului

revendicat, V.D.D. și D.N., care în baza Legii  nr. 112/1995 au dobândit bunul

de la stat, la 31 ianuarie 1997. Aceștia au formulat întâmpinări, prin care

s-au opus admiterii acțiunii.

În urma administrării probei cu

înscrisuri și interogatorii, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând că transferul dreptului de

proprietate din patrimoniul reclamantului la stat s-a făcut legal, în temeiul

Decretului nr. 223/1974. A fost admisă în consecință cererea de chemare în

judecată a altor persoane.

Prin decizia nr. 455 din 19 noiembrie

2002, Curtea de apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

reclamantului, a schimbat în tot sentinta și a obligat pe intervenienți să lase

reclamantului în deplină proprietate imobilul revendicat. Pentru a pronunța

această soluție, instanta a reținut mai întâi că cererea de constatare a

nulității contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi examinată, fiind formulată

pentru prima dată în apel. În schimb, s-a constatat că titlul statului asupra

imobilului revendicat nu a fost valabil, în înțelesul art. 6 din Legea nr. 213/1998

cu privire la proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Ca atare,

intervenienții nu pot păstra bunul, chiar dacă au un titlu de dobândire,

întrucât ei au cunoscut, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

despre caracterul litigios al titlului statului. S-a mai reținut în motivarea

deciziei că cererea formulată de pârât nu îndeplinește condițiile unei

intervenții forțate, că în realitate persoanele introduse în cauză la cererea CGMB

s-au comportat ca pârâți, astfel că a fost respinsă cererea de chemare în

judecată a altor persoane.

Împotriva acestei decizii în termen legal

au declarat recurs pârâtul Consiliul General al Municipiului București și

intervenienții forțați D.D. și V.D.D.

În dezvoltarea recursului său, bazat în

drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., CGMB a susținut în

esență că decizia emisă în baza Decretului nr. 223/1974, fiind definitivă prin

neatacare, și-a produs efectele translative de proprietate, astfel încât, cu

încălcarea principiului constituțional al neretroactivității legii Curtea de

apel a considerat că abrogarea acestui decret are consecințe retroactive,

ducând la invalidarea titlului statului. Ca atare, se consideră că vânzarea de

către stat a unui bun ce se găsea legal în patrimoniul său, în baza unei legi

în vigoare, Legea nr. 112/1995,  este la rândul său translativă de proprietate,

astfel că acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar trebuia

respinsă.

Prin

recursul lor, intervenienții forțați au invocat de asemeni dispozițiile art. 304

pct. 9 și 10 C. proc. civ. S-a susținut, în dezvoltarea primului motiv, că

hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, cu referire la art. 6

din Legea nr. 213/1998. Se susține astfel că în aplicarea acestui text,

instanța de apel ar fi trebuit să observe că Decretul nr. 223/1974 nu

condiționa aprobarea cererii de stabilire a cetățeanului român în străinătate

de înstrăinarea bunului imobil către stat, că prin constituția atunci în

vigoare se apărau drepturile cetățenilor români cu domiciliul în România, că în

speță, reclamantul a făcut personal cerere de preluare a imobilului

proprietatea sa, contra cost, de stat; în fine, că același art. 6 din Legea nr.

213/1998 prevede că bunurile cu privire la care se contestă valabilitatea

titlului statului pot fi revendicate numai dacă nu există legi speciale de

reparație. În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, intervenienții au

susținut că instanța nu s-a pronunțat asupra unor dovezi administrate care erau

hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, cu referire la oferta  reclamantului

către stat, la acceptarea acestei oferte, la plata prețului, determinat

potrivit dispozițiilor legale atunci în vedere, la împrejurarea că de la data

înstrăinării imobilul a suferit numeroase reparații capitale și îmbunătățiri.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a

solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Recursurile sunt fondate, urmând a fi

admise, cu consecința casării ambelor hotărâri pronunțate și trimiterii cauzei

pentru rejudecare la aceeași instanță de fond, având în vedere următoarele

considerente:

Astfel cum a rezultat din expunerea

rezumată a lucrărilor dosarului, reclamantul, prin avocat, a investit instanța

cu o cerere în revendicare împotriva pârâtului Consiliul General al

municipiului București, arătând că bunul revendicat “a trecut în proprietatea

statului în temeiul prevederilor Decretului nr. 223/1974, prin decizia CPMB nr.

983 din  19 iunie 1978”. Acțiunea, astfel cum a fost depusă, are ca temei în

drept art. 480 C. civ. Ea nu a fost în mod formal modificată niciodată, dar

poartă un adaos olograf, după citatul redat anterior, prin care se solicită

anularea menționatei decizii emise la 19 iunie 1978, în contradictoriu cu

pârâtul Consiliul General al municipiului București.

Nici una dintre instanțe nu s-a

preocupat de soluționarea acestui capăt de cerere, ceea ce atrage

imposibilitatea exercitării controlului judiciar pe calea prezentului recurs.

Se impune de aceea casarea

hotărârilor, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de

fond, pentru reluarea judecății în limitele în care a fost investittă, potrivit

dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cu care în toate

cazurile, judecătorii hotătăsc numai asupra obictului cererii deduse judecății.

În același context, se observă

soluționarea contradictorie, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,  de către

cele două instanțe, a cererii de “chemare în judecată a altor persoane”,

formulată de pârât.

Potrivit art. 57 alin. (1) C. proc.

civ., oricare din părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar

putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul. In aplicarea acestui

text de lege, este constant în doctrină și jurisprudență că instituția

analizată nu poate fi utilizată în acele cazuri în care în cursul judecății se

consideră fie că reclamantul a ales greșit persoana pârâtului, fie că alături

de pârâtul inițial ar putea să-și îndrepte pretenția față de un altul. Se

admite că în astfel de ipoteze cel chemat în judecată dobândește calitatea de

intervenient principal, ca reclamant.

În speță, prima instanță a respins

acțiunea principală, dar a admis cererea de chemare în judecată a altor

persoane, fără a motiva această soluție și fără a arăta consecințele acestei

admiteri. Instanța de apel, dimpotrivă, a ajuns la soluția admiterii acțiunii

și a respingerii cererii de chemare în judecată a altor persoane. Cu toate

acestea, dispozitivul conține obligarea intervenienților de a lăsa reclamantului

în deplină proprietate imobilul în litigiu, fără ca acțiunea să fi fost

îndreptată împotriva lor.

Aceste contradicții trebuie și ele

lămurite cu ocazia rejudecării cauzei.

Pentru considerentele anterior

expuse, recursurile vor fi admise conform art. 312 alin. (1) și  art. 313 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de

pârâtul Consiliul General al Municipiului București și intervenienții forțați V.D.D.

și D.N. împotriva deciziei nr.  455 din 19 noiembrie 2002 a Curții de Apel

București, secția a IV – a civilă.

Casează decizia recurată, precum și

sentința nr. 260 din 7 martie 2002 a Tribunalului București, secția a IV – a

civilă, și trimite cauza pentru rejudecare la această din urmă instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  8 decembrie  2003.