ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1001/2003

La data de 26 februarie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr.564 din 25 octombrie 2000 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă.

Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 26 februarie 2003 iar pronunțarea s-a amânat la 13 martie 2003. C U R T E A Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 8 aprilie 1999, reclamanta C.A.a solicitat obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului București să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul din București, str.Sirenelor nr.87, sector 5. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul a aparținut părinților săi T.A.și T.I.și a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.223/1974, preluarea făcându-se fără plată, iar decizia administrativă nr.2146/24 decembrie 1979 nu a fost comunicată proprietarilor care au fost puși, astfel, în imposibilitate să o conteste.

A mai precizat reclamanta că autorii săi au decedat și este unica lor moștenitoare, sora sa T.I.M.renunțând la moștenire. Tribunalul București , secția a IV-a civilă, prin sentința nr.444 din 17 aprilie 2000, a admis acțiunea și a obligat pârâtul să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilul situat în București, str.Sirenelor nr.87, sector 5, compus din 193,75 mp și construcția edificată pe acesta, formată din 4 camere, baie, bucătărie, cameră de serviciu și garaj. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că imobilul în litigiu, proprietatea autorilor reclamantei, a fost preluat de stat în baza dispozițiilor Decretului nr.223/1974, fără plată și fără ca decizia administrativă să le fie comunicată proprietarilor pentru a putea fi contestată.

Aplicarea dispozițiilor Decretului nr.223/1974 s-a făcut cu încălcarea dreptului de proprietate ocrotit prin Declarația Universală a Drepturilor Omului, la care România a aderat, cât și a Constituției în vigoare la acea dată. De asemenea, acest act normativ a fost aplicat și cu încălcarea dispozițiilor art.480-481 din C.civ.. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General. Curtea de Apel București , secția a IV-a civilă, prin decizia nr.564 din 25 octombrie 2000, a respins excepția lipsei calității procesuale active în declararea apelului invocată de reclamanta C.A.și a respins ca nefondat apelul pârâtului. Instanța de apel a reținut că titlul statului pentru imobilul în litigiu nu este valabil, iar prima instanță a apreciat corect că Decretul nr.223/1974 contravenea dispozițiilor art.480-481 din C.civ., Constituției din 1965 și Declarației Universale a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General, solicitând casarea acesteia, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În dezvoltarea motivelor de recurs se susține, în esență, că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, în baza deciziei administrative emisă în temeiul dispozițiilor Decretului nr.223/1974, instanța reținând în mod eronat că acest act normativ contravenea Constituției în vigoare la acea dată, Declarației Universale a Drepturilor Omului și dispozițiilor art.481 din C.civ. Prealabil analizării criticilor formulate în recurs, trebuie lămurită problema legitimării procesuale active a reclamantei în cauză. Din actele depuse la dosar rezultă că reclamanta C.A.este fiica proprietarilor imobilului în litigiu, ambii decedați la data promovării acțiunii, făcând astfel dovada chemării sale succesorale.

În ceea ce privește acceptarea moștenirii, se apreciază că aceasta a avut loc tacit, în condițiile art.689 din C.civ. Astfel, potrivit textului citat, acceptarea este tacită în cazul în care succesibilul face un act pe care nu ar putea să-l facă decât în calitatea sa de moștenitor și din care rezultă neîndoielnic intenția de a accepta moștenirea. Or, din declarațiile reclamantei date în fața Notarului Public din Statul New-York (fila 18 dosar fond și fila 20 dosar recurs) reiese că a preluat obiectele de vestimentație, mobilierul vechi și obiectele de uz casnic rămase de la părinții săi, ceea ce are valoarea unei acceptări tacite. În plus, Ileana Maria Tudor, sora reclamantei, a declarat că renunță la moștenire în favoarea acesteia din urmă care “va fi singura proprietară a imobilului (casei) din București, România, din str.Sirenelor nr.87, ca și a altor bunuri care rezultă ca moștenire din familia noastră”.

Astfel, A.C.rămâne singura moștenitoare a părinților săi I.T.și A.T. Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art.2 alin.2 din Decretul nr.223/1974, abrogat prin Decretul-Lege nr.9/1989, construcțiile ce aparțineau persoanelor care au plecat în mod fraudulos din țară sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea din țară, treceau fără plată în proprietatea statului. În conformitate cu art.4 din același act normativ identificarea bunurilor, precum și preluarea sau trecerea lor în proprietatea statului se făcea prin decizia comitetului executiv al consiliului popular județean sau al municipiului București în a cărui rază teritorială erau situate bunurile.

Așadar, prin decizia organului administrativ opera un transfer de drepturi între persoana aflată în una din situațiile reglementate de art.2 alin.2 din Decretul nr.223/1974 și stat, dreptul de proprietate al statului născându-se în baza acestei decizii și nu prin efectul legii. Aceasta înseamnă că decizia administrativă avea caracter constitutiv de drepturi și, prin urmare, producea efecte numai pentru viitor. Pe de altă parte, potrivit art.4 alin.2 din Decretul nr.223/1974, decizia administrativă nu devenea definitivă și deci nu începea să-și producă efectele decât după expirarea termenului în care persoanele ale căror bunuri erau trecute în proprietatea statului puteau să facă plângere împotriva acestei decizii.

Exercitarea acestui drept impunea, însă, comunicarea actului administrativ. În speță, decizia nr.2146 din 24 decembrie 1979 a Consiliului Popular al Municipiului București nu a fost comunicată autorilor reclamantei, nefiind, prin urmare, definitivă. Este evident că prin intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr.9/1989 decizia administrativă nedefinitivă nu mai poate fi menținută așa încât, sub acest aspect se constată nelegalitatea ei. Distinct de aceasta, nu este lipsit de interes a se releva și faptul că Decretul nr.223/1974 era contrar legii din chiar momentul emiterii sale, întrucât el contravenea prevederilor art.481 C.civ. care nu a fost abrogat sau modificat în mod expres. Art.481 C.civ.

prevede că, “nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”. Or, prin decretul menționat nu s-a urmărit satisfacerea unei cauze de utilitate publică, astfel că măsura prevăzută în acest act normativ nu putea produce efecte juridice legale atât timp cât contrazicea o dispoziție dintr-o lege organică. Ca urmare, decizia nr.2146 din 24 decembrie 1979 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București, care privește imobilul în litigiu, este lovită de nulitate.

Având în vedere principiul supremației Constituției față de celelalte legi, corect au reținut instanțele că prevederile Decretului nr.223/1974 contraveneau Constituției adoptată în anul 1965 care cuprindea norme de protecție generală a proprietății personale, incluzând și casa de locuit (art.12 și 36). Mai mult, actul normativ în discuție contravenea și Declarației Universale a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948 care prevede în art.13 că, orice persoană are dreptul de a circula în mod liber și de a-și alege reședința în interiorul granițelor unui stat, precum și că, orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a sa și de a reveni în țara sa. Cum Decretul nr.223/1974 sancționa refuzul cetățenilor români de a se întoarce în țară prin confiscarea averii imobiliare, față de cele expuse anterior rezultă că măsura dispusă încălca drepturile și libertățile cetățeanului , precum și regimul proprietății.

Pentru toate aceste considerente, se reține că decizia pronunțată de instanța de apel este legală și, pe cale de consecință, recursul declarat de pârât împotriva acesteia este nefondat, urmând a fi respins ca atare. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr.564 din 25 octombrie 2000 a Curții de Apel București , secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2003.