ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1001/2003

La

data de 26 februarie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul

Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr.564 din 25

octombrie 2000 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea cu data de 26 februarie 2003 iar pronunțarea

s-a amânat la 13 martie 2003.

C U R T E A

Asupra

recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la 8 aprilie 1999, reclamanta C.A.a solicitat obligarea

pârâtului Consiliul General al Municipiului București să-i lase în deplină

proprietate și posesie imobilul din București, str.Sirenelor nr.87, sector 5.

În

motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul a aparținut părinților săi

T.A.și T.I.și a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului

nr.223/1974, preluarea făcându-se fără plată, iar decizia administrativă

nr.2146/24 decembrie 1979 nu a fost comunicată proprietarilor care au fost

puși, astfel, în imposibilitate să o conteste.

A

mai precizat reclamanta că autorii săi au decedat și este unica lor

moștenitoare, sora sa T.I.M.renunțând la moștenire.

Tribunalul

București , secția a IV-a civilă, prin sentința nr.444 din 17 aprilie 2000, a

admis acțiunea și a obligat pârâtul să lase în deplină proprietate și posesie

reclamantei imobilul situat în București, str.Sirenelor nr.87, sector 5, compus

din 193,75 mp și construcția edificată pe acesta, formată din 4 camere, baie,

bucătărie, cameră de serviciu și garaj.

Pentru

a hotărî astfel, instanța a reținut că imobilul în litigiu, proprietatea

autorilor reclamantei, a fost preluat de stat în baza dispozițiilor Decretului

nr.223/1974, fără plată și fără ca decizia administrativă să le fie comunicată

proprietarilor pentru a putea fi contestată.

Aplicarea

dispozițiilor Decretului nr.223/1974 s-a făcut cu încălcarea dreptului de

proprietate ocrotit prin Declarația Universală a Drepturilor Omului, la care

România a aderat, cât și a Constituției în vigoare la acea dată.

De

asemenea, acest act normativ a fost aplicat și cu încălcarea dispozițiilor

art.480-481 din C.civ..

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul

General.

Curtea

de Apel București , secția a IV-a civilă, prin decizia nr.564 din 25 octombrie

2000, a respins excepția lipsei calității procesuale active în declararea

apelului invocată de reclamanta C.A.și a respins ca nefondat apelul pârâtului.

Instanța

de apel a reținut că titlul statului pentru imobilul în litigiu nu este

valabil, iar prima instanță a apreciat corect că Decretul nr.223/1974

contravenea dispozițiilor art.480-481 din C.civ., Constituției din 1965 și

Declarației Universale a Drepturilor Omului.

Împotriva

acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin

Primarul General, solicitând casarea acesteia, iar pe fond respingerea acțiunii

ca neîntemeiată.

În

dezvoltarea motivelor de recurs se susține, în esență, că imobilul a fost

preluat de stat cu titlu valabil, în baza deciziei administrative emisă în

temeiul dispozițiilor Decretului nr.223/1974, instanța reținând în mod eronat

că acest act normativ contravenea Constituției în vigoare la acea dată,

Declarației Universale a Drepturilor Omului și dispozițiilor art.481 din C.civ.                Prealabil

analizării criticilor formulate în recurs, trebuie lămurită problema

legitimării procesuale active a reclamantei în cauză.

Din

actele depuse la dosar rezultă că reclamanta C.A.este fiica proprietarilor

imobilului în litigiu, ambii decedați la data promovării acțiunii, făcând

astfel dovada chemării sale succesorale.

În

ceea ce privește acceptarea moștenirii, se apreciază că aceasta a avut loc

tacit, în condițiile art.689 din C.civ.

Astfel,

potrivit textului citat, acceptarea este tacită în cazul în care succesibilul

face un act pe care nu ar putea să-l facă decât în calitatea sa de moștenitor

și din care rezultă neîndoielnic intenția de a accepta moștenirea.

Or,

din declarațiile reclamantei date în fața Notarului Public din Statul New-York

(fila 18 dosar fond și fila 20 dosar recurs) reiese că a preluat obiectele de

vestimentație, mobilierul vechi și obiectele de uz casnic rămase de la părinții

săi, ceea ce are valoarea unei acceptări tacite.

În

plus, Ileana Maria Tudor, sora reclamantei, a declarat că renunță la moștenire

în favoarea acesteia din urmă care “va fi singura proprietară a imobilului

(casei) din București, România, din str.Sirenelor nr.87, ca și a altor bunuri

care rezultă ca moștenire din familia noastră”.

Astfel,

A.C.rămâne singura moștenitoare a părinților săi I.T.și A.T.

Recursul

este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit

art.2 alin.2 din Decretul nr.223/1974, abrogat prin Decretul-Lege nr.9/1989,

construcțiile ce aparțineau persoanelor care au plecat în mod fraudulos din

țară sau care, fiind plecate în străinătate, nu   s-au înapoiat la expirarea

termenului stabilit pentru înapoierea din țară, treceau fără plată în

proprietatea statului.

În

conformitate cu art.4 din același act normativ identificarea bunurilor, precum

și preluarea sau trecerea lor în proprietatea statului se făcea prin decizia

comitetului executiv al consiliului popular județean sau al municipiului

București în a cărui rază teritorială erau situate bunurile.

Așadar,

prin decizia organului administrativ opera un transfer de drepturi între

persoana aflată în una din situațiile reglementate de art.2 alin.2 din Decretul

nr.223/1974 și stat, dreptul de proprietate al statului născându-se în baza

acestei decizii și nu prin efectul legii.

Aceasta

înseamnă că decizia administrativă avea caracter constitutiv de drepturi și,

prin urmare, producea efecte numai pentru viitor.

Pe

de altă parte, potrivit art.4 alin.2 din Decretul nr.223/1974, decizia

administrativă nu devenea definitivă și deci nu începea să-și producă efectele

decât după expirarea termenului în care persoanele ale căror bunuri erau

trecute în proprietatea statului puteau să facă plângere împotriva acestei

decizii.

Exercitarea

acestui drept impunea, însă, comunicarea actului administrativ.

În

speță, decizia nr.2146 din 24 decembrie 1979 a Consiliului Popular al

Municipiului București nu a fost comunicată autorilor reclamantei, nefiind,

prin urmare, definitivă.

Este

evident că prin intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr.9/1989 decizia

administrativă nedefinitivă nu mai poate fi menținută așa încât, sub acest

aspect se constată nelegalitatea ei.

Distinct

de aceasta, nu este lipsit de interes a se releva și faptul că Decretul

nr.223/1974 era contrar legii din chiar momentul emiterii sale, întrucât el

contravenea prevederilor art.481 C.civ. care nu a fost abrogat sau modificat în

mod expres.

Art.481

C.civ. prevede că, “nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară

numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă

despăgubire”.

Or,

prin decretul menționat nu s-a urmărit satisfacerea unei cauze de utilitate

publică, astfel că măsura prevăzută în acest act normativ nu putea produce

efecte juridice legale atât timp cât contrazicea o dispoziție dintr-o lege

organică.

Ca

urmare, decizia nr.2146 din 24 decembrie 1979 emisă de Consiliul Popular al

Municipiului București, care privește imobilul în litigiu, este lovită de

nulitate.

Având

în vedere principiul supremației Constituției față de celelalte legi, corect au

reținut instanțele că prevederile Decretului nr.223/1974 contraveneau

Constituției adoptată în anul 1965 care cuprindea norme de protecție generală a

proprietății personale, incluzând și casa de locuit (art.12 și 36).

Mai

mult, actul normativ în discuție contravenea și Declarației Universale a

Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948 care prevede în art.13 că,

orice persoană are dreptul de a circula în mod liber și de a-și alege reședința

în interiorul granițelor unui stat, precum și că, orice persoană are dreptul de

a părăsi orice țară, inclusiv a sa și de a reveni în țara sa.

Cum

Decretul nr.223/1974 sancționa refuzul cetățenilor români de a se întoarce în

țară

prin

confiscarea averii imobiliare, față de cele expuse anterior rezultă că măsura

dispusă încălca drepturile și libertățile cetățeanului , precum și regimul

proprietății.

Pentru

toate aceste considerente, se reține că decizia pronunțată de instanța de apel

este legală și, pe cale de consecință, recursul declarat de pârât împotriva

acesteia este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul

General împotriva deciziei nr.564 din 25 octombrie 2000 a Curții de Apel

București , secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 13 martie 2003.