ÎCCJ, Decizia nr. 48/2003

Asupra recursului în anulare de

față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea prezentată la data de

22 august 1995, reclamanta B.R.C.E. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. R.A.

S.A., solicitând obligarea acesteia să-i plătească:

- suma de 4.130.488.165

lei reprezentând sold debitor în contul curent la data de 22 iunie 1995;

- suma de 1.092.352.410

lei reprezentând dobânzi înregistrate, la aceeași dată, în contul curent;

- suma de 11.011.050

lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Totodată, reclamanta a solicitat

înființarea unei popriri asiguratorii în favoarea sa, asupra sumei totale de

5.222.851.648 lei, în mâinile terților popriți B.D.F. S.A. și B.C.C. S.A.

În motivarea acțiunii s-a învederat

că la data de 20 noiembrie 1990, la solicitarea pârâtei S.C. R.A. S.A.,

reclamanta a creditat contul acesteia cu suma de 2.600.000 SUA, în vederea

importării de utilaje tipografice din Germania.

Cu toate demersurile făcute ulterior

de reclamantă, pârâta S.C. R.A. S.A. nu s-a preocupat de restituirea acestei

datorii prin alimentarea contului curent cu mijloace financiare în lei sau

valută.

Tribunalul București, secția

comercială, prin sentința civilă nr. 1026 din 3 martie 1999, a admis în parte

acțiunea și:

- a obligat pe pârâta S.C. C. S.A.

(fostă S.C. R.A. S.A.) să plătească reclamantei B. S.A. suma de 2.600.000 SUA

prin echivalent în lei la data efectuării plății, reprezentând contravaloare

acreditiv, precum și suma de 11.011.050 lei cheltuieli de judecată;

- a respins, ca nefondate, capetele

de cerere privind dobânda bancară și poprirea asiguratorie.

S-a motivat că din raportul de

expertiză contabilă și celelalte probe din dosar rezultă că pârâta S.C. C. S.A.

(fostă S.C. R.A. S.A.) a beneficiat de un acreditiv în valoare de 2.600.000 SUA,

cu care a cumpărat utilaje tipografice din Germania, fără să restituie vreo

parte din acest debit reclamantei B.R.C.E. S.A.

S-a mai motivat că nici reclamanta

nu are temei legal pentru a solicita dobândă bancară, deoarece documentul

intitulat „PROTOCOL" și Addendumul la acesta nu conțin elementele

definitorii ale unui contract de credit, neavând prevăzuți termeni preciși de

rambursare, clauza, nivelul dobânzilor și garanția pentru rambursarea

creditorului.

În fine, s-a relevat că înființarea

popririi asiguratorii nu se justifică întrucât nu s-a demonstrat existența

temerii insolvabilității pârâtei și nici nu se poate pune în discuție buna ei

credință în executarea plăților pe care le are de efectuat față de creditori.

Prin decizia civilă nr. 2436 din 20

octombrie 1999 a Curții de Apel București, secția comercială, a fost anulat, ca

netimbrat, apelul reclamantei B.R.C.E. S.A. și, admițându-se apelul declarat de

pârâta S.C. C. S.A., a fost schimbată în tot sentința, în sensul respingerii

acțiunii formulate de reclamantă.

S-a învederat că, deși instanța a

pus în vedere părților sumele ce trebuiau plătite cu titlu de taxă de timbru și

a amânat pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise, reclamanta nu a

achitat această taxă până la data adoptării soluției, încălcând astfel

dispozițiile imperative ale Legii nr. 146/1997, ceea ce a impus anularea

apelului ca netimbrat.

Admițând apelul pârâtei, Curtea a

constatat că din probele administrate rezultă că între părți s-a născut un

raport juridic în anul 1990, când pârâta a solicitat reclamantei finanțarea

importului unor utilaje de tipărire în valoare de 2.600.000 SUA, având în

vedere ca sursa de finanțare a acreditivului să fie din balanța de plăți

externe.

S-a reținut că între părți nu a

existat o convenție de credit, acreditivul fiind numai un instrument prin care

o bancă (emitentă), acționând la cerere și după instrucțiunile unui client,

efectuează o plată către un terț, precum și că în speță nu este aplicabilă nici

instituția contului curent întrucât reclamanta a înregistrat operațiunile

intervenite în tranzacțiile pârâtei în lipsa acordului acesteia.

S-a motivat că, în aceste condiții,

reclamanta a achitat prețul utilajelor în lipsa unui contract între cele două

părți, considerând că suma de finanțare va fi suportată din balanța de plăți

externe a Guvernului.

S-a mai motivat că datoria

principală a pârâtei a constat în suma de 514.721.588 lei, care a fost achitată

integral la 13 iulie 1998, ceea ce rezultă din concluziile raportului de

expertiză contabilă coroborate cu celelalte acte din dosar.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs B.C.R., sucursala sector 1 București, în calitate de bancă absorbantă

prin fuziune a reclamantei B.C.E. S A.

Ulterior, prin încheierea din 29

iunie 1999, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a constatat că A.V.A.B.

s-a subrogat în drepturile B.C.R. S.A. prin contractul de cesiune de creanță

nr. 55010/14733 din 13 decembrie 1999, iar Oficiul pentru Recuperarea

Creanțelor Bancare este succesor al A.V.A.B., fiind introdus în cauză în

această calitate și repus în termenul de motivare a recursului.

Prin decizia nr. 7644 din 14 decembrie

2001 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, a fost admis recursul

declarat de reclamanta Oficiul pentru Recuperarea Creanțelor Bancare București.

Ca urmare, a fost casată decizia pronunțată în apel și s-a trimis cauza la

Curtea de Apel București, pentru rejudecarea apelului reclamantei,

menținându-se dispozițiile deciziei cu privire la apelul pârâtei S.C. C. S.A.

București.

S-a motivat că soluția de anulare a

apelului ca netimbrat este nelegală, deoarece în citația emisă pe numele

reclamantei, pentru termenul de judecare a apelului din 29 iulie 1999, nu s-a

făcut mențiune să depună taxa de timbru și de timbru judiciar datorată, deși

instanța era obligată, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, să

pună în vedere părții să achite această taxă până la primul termen de judecată,

iar reclamanta a lipsit la termenul din 29 septembrie 1999, când i s-a stabilit

taxa judiciară de timbru și nu există la dosar nici o dovadă din care să

rezulte că a luat cunoștință de acea dispoziție.

Întemeindu-se pe dispozițiile art. 330

pct. 2 C. proc. civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție a declarat apel împotriva acestei ultime decizii.

În sprijinul motivului invocat, s-a

susținut că, prin menținerea soluției pronunțate de instanța de apel cu privire

la admiterea apelului pârâtei, instanța de recurs a contravenit prevederilor

art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,

ratificată prin Legea nr. 30/1994, potrivit cărora orice persoană are dreptul

la judecare în mod echitabil.

S-a relevat că menținerea

dispoziției de admitere a apelului pârâtei nu este posibilă deoarece, pentru a

nu se da o hotărâre potrivnică, s-ar impune respingerea apelului reclamantei,

ceea ce ar face inutilă rejudecarea acestuia.

În concluzie, s-a cerut casarea

deciziei instanței de recurs în sensul admiterii recursului reclamantei,

casării deciziei Curții de Apel București și trimiterii cauzei, la această

instanță, pentru rejudecarea ambelor apeluri.

Recursul în anulare este fondat.

În adevăr, prin art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată

prin Legea nr. 30/1994, deci cu prioritate de aplicare, potrivit art. 20 din

Constituția României se prevede că „orice persoană are dreptul la judecare în

mod echitabil".

Or, pentru ca judecarea să fie

echitabilă, nu este suficient ca procesul să se desfășoare în contradictoriu și

cu asigurarea dreptului la apărare, conform principiilor înscrise în Codul de

procedură civilă, ci este necesar să existe garanția reală a egalității de

șanse între părți, pentru ca fiecare să-și poată susține poziția, prin mijloace

suficiente, echivalente și adecvate, asupra chestiunilor de fapt și de drept,

astfel ca nici una să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă.

Dar, din moment ce instanța de

recurs a menținut dispoziția privind admiterea apelului pârâtei, care este vădit

potrivnică scopului exercitării căii de atac a apelului de către reclamantă,

soluția de trimitere a cauzei, în vederea rejudecării apelului acesteia, apare

lipsită de sens. Sub acest aspect, menținerea dispoziției de admitere a

apelului pârâtei, cu consecința schimbării în tot a sentinței în sensul

respingerii acțiunii, constituie implicit o rezolvare anticipată și în

defavoare a apelului reclamantei, concomitent admis.

De aceea, în vederea asigurării

egalității de șanse pentru părți și a înlăturării posibilității unei judecări

formale a apelului reclamantei, care a fost admis, se impune casarea în

totalitate a deciziei atacate cu recurs în anulare, admiterea recursului

reclamantei, casarea pe cale de consecință a deciziei Curții de Apel București

și trimiterea cauzei, la această instanță, în vederea rejudecării ambelor

apeluri.

Numai în acest fel, prin judecarea

deodată a apelurilor celor două părți potrivnice, judecătorii vor avea

posibilitatea ca, în îndeplinirea îndatoririi înscrise în art. 129 alin. (5) C.

proc. civ., să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice

greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei

hotărâri temeinice și legale. Altfel, în raport cu dispozițiile art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de

recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului, instanța de apel ar fi limitată nejustificat în

îndeplinirea îndatoririi ce-i revine de a asigura o judecată dreaptă și

echitabilă în cauză.

În consecință, fiind evident că,

prin modul în care a procedat, instanța de recurs a încălcat esențial legea sub

aspectele ce s-au relevat, care au determinat o soluționare a cauzei pe fond în

defavoarea reclamantei, se constată că decizia pronunțată de aceasta este

supusă casării conform art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

În atare situație, urmează a se

admite recursul în anulare și a se decide în sensul dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei nr. 7644 din 14 decembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție,

secția comercială.

Casează decizia atacată.

Admite recursul declarat de B.C.R. S.C.,

sucursala sector 1 București, pentru reclamanta B. S.A. (cesionar A.V.A.B.).

Casează decizia civilă nr. 2436 din

20 octombrie 1999 a Curții de Apel București, secția comercială.

Trimite cauza, pentru rejudecarea

apelurilor declarate de reclamanta B. S.A. și pârâta S.C. C. S.A. București

împotriva sentinței civile nr. 1026 din 3 martie 1999 a Tribunalului București,

secția comercială, la Curtea de Apel București.

Pronunțată în ședință publică, azi

17 martie 2003.