ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2670/2005

Deliberând asupra recursului de față: Reclamanta B.R.C.E. a solicitat obligarea pârâtei SC R.A. SA la plata sumelor de 4.130.488.165 lei, reprezentând soldul debitor, în contul curent, la data de 22 iunie 1995 și 1.092.352.410 lei dobânzi, la aceeași dată. S-au mai cerut și înființarea unei popriri asigurătorii, pentru suma totală de 5.222.851.648 lei la terții popriți B.D.F. și B.C.C. SA, cât și cheltuieli de judecată. Motivându-și acțiunea, reclamanta arată că a creditat-o pe pârâtă, la data de 20 noiembrie 1990 cu 2,6 mil.

dolari S.U.A., în vederea importării de către aceasta a unor utilaje tipografice din Germania; creditarea s-a făcut sub forma deschiderii acreditivului din 20 noiembrie 1990. Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 1026 din 3 martie 1994 a admis, în parte, acțiunea reclamatului, a obligat-o pe pârâtă la plata sumelor de 2.600.000 lei dolari S.U.A., în lei la data plății, reprezentând contravaloare acreditiv și 11.011.050 lei cheltuieli de judecată. Au fost respinse capetele de cerere privind dobânda și înființarea popririi asigurătorii, ca nefondate. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că protocolul și adendumul la acesta nu conțin elementele esențiale ale unui contract de credit, astfel că nu poate fi admisă cererea privind obligarea pârâtei la plata dobânzilor.

Apelul reclamantei a fost mai întâi anulat ca netimbrat, iar apelul pârâtei admis, sentința schimbată, în tot, în sensul respingerii acțiunii, prin decizia civilă nr. 2436 din 20 octombrie 1999 a Curții de Apel București. S-a apreciat că între bancă și importatorul utilajelor nu au existat raporturi contractuale, iar acreditivul a fost interpretat ca fiind doar un instrument de plată. Decizia a fost atacată cu recurs de către B.C.R.E., care a absorbit prin fuziune pe reclamanta B. ulterior în locul B.C., subrogându-se A.V.A.B., Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 7644 din 14 decembrie 2001, a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecarea apelului reclamantei menținând dispozițiile privind apelul pârâtei.

În urma recursului în anulare promovat de P.G., Completul de 9 judecători de la Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 48 din 17 martie 2003, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecarea ambelor apeluri. Curtea de Apel București, prin decizia nr. 43 din 20 februarie 2003, a respins ca nefondat apelul reclamantei, a admis apelul pârâtei și a schimbat, în parte, sentința. A fost respinsă acțiunea ca rămasă fără obiect și au fost menținute celelalte dispoziții. S-a reținut că, din expertiza efectuată în cauză, rezultă că suma de 514.721.588 lei a fost achitată în întregime. A fost interpretat acreditivul ca un instrument de plată, prin care banca emitentă a acționat la cerere și după instrucțiunile clientului efectuând o plată către un terț.

S-a considerat că existența acreditivului nu poate suplini voința părților pentru încheierea unei convenții. Reclamanta a achitat prețul utilajelor în considerarea că finanțarea va fi suportată din balanța de plăți externe cum era menționat pe acreditiv. Inexistența contractului are ca efect inexistența unei date a scadenței și prin urmare nu se datorează dobânzi astfel că acțiunea este fără obiect. Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantă invocându-se motivele, prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. Se susține că a fost greșit interpretat acreditivul în realitate, în lipsa disponibilului în cont, acreditivul nu este doar un instrument de plată ci un contract de credit.

Voința reală a părților a fost aceea ca pârâta să aibă credit pentru plata utilajelor, iar banca să obțină dobânda pentru banii asigurați drept credit. De asemenea, legea specială, 409/2001 stabilește întinderea creanței. Se mai susține că au fost ignorate documentele de cesiune a creanței către A.V.A.B., faptul că s-a făcut consolidarea creanței în dolari S.U.A. la data cesionării ajungându-se la suma de 1.102.821,83 dolari S.U.A. Și recunoașterea părților a fost ignorată, ori aceasta menționează expres „reeșalonarea scadențelor (ratelor și dobânzilor)”. Recursul este fondat pentru următoarele considerente: Interpretarea corectă a raporturilor dintre părți este cea care pornește de la voința reală a părților și de la calificarea dată acreditivului în condițiile lipsei de disponibil în contul pârâtei.

În principal, în situația în care contul pârâtei ar fi fost alimentat fluent, existând disponibil în acest cont, acreditivul rămânea un instrument de plată dar, în condițiile în care nu a existat disponibil în cont, banca a avansat suma necesară plății datorate de pârâtă partenerului străin creditând-o pe pârâtă. Inexistența formei clasice a unui contract de credit nu împiedică operațiunea a fi calificată drept creditare știut fiind că o bancă face astfel de operațiuni curent. Creditarea atipică și pe termen scurt, așa cum se înfățișează plata făcută de bancă în lipsa disponibilului în contul pârâtei este întrutotul recunoscută de pârâta beneficiară pe parcursul derulării litigiului și prin plata făcută ulterior de aceasta către bancă a sumei, reprezentând contravaloarea utilajelor primite de pârâtă și achitate de bancă.

Chiar dacă a achitat suma pârâta datora băncii plata acesteia imediat după ce banca plătise pentru ea tocmai pentru că lipsea un contract scris, în care să se fi stabilit scadența. Ca orice obligație comercială de plată a unei sume de bani, în lipsa prevederii exprese a unui termen de plată, care este în favoarea debitorului conform art. 1024 C. civ., aceasta trebuie plătită imediat fiind exigibilă. De altfel banca a comunicat scadențele rezultând din plățile la extern. Pentru neplata acestei sume se datorează daune interese sub forma dobânzilor, în temeiul art. 43 C. com. și în mod greșit instanța de apel a respins acțiunea ca rămasă fără obiect. Plata în întregime a creanței este justificarea pentru respingerea doar a acestui capăt de cerere ca fiind fără obiect, pe când capătul de cerere privind plata dobânzilor până la data achitării este fondat și trebuia admis.

De altfel, în subsidiar, pârâta recunoaște că datorează aceste dobânzi și ele au fost calculate de expertiză la nivelul ratei de scont a B.N.R., conform O.G. 9/2002, în valoare de 284.497.163,29 lei. Față de datele la care a fost plătită datoria principală și de raportarea la rata de scont a B.N.R. este corectă această variantă de calcul, din expertiza efectuată în cauză a Tribunalului București. Găsindu-se întemeiate motivele de recurs referitoare la obligația de plată a dobânzilor acesta urmează a fi admis și se va modifica decizia nr. 43 din 20 februarie 2004 a Curții de Apel București, în sensul că se va admite și apelul reclamantei declarat împotriva sentinței nr. 1026 din 3 martie 1999 a Tribunalului București.

Se va admite, în parte, acțiunea reclamantei și va fi obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 284.497.163,29 lei, cu titlu de dobânzi. Se va lua act că suma reprezentând creanța a fost achitată și se vor menține dispozițiile sentinței referitoare la cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. București. Modifică decizia nr. 43 din 20 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, în sensul că admite și apelul reclamantei declarat, împotriva sentinței nr. 1026 din 3 martie 1999 a Tribunalului București, pe care o schimbă în parte, în sensul că admite, în parte, acțiunea reclamantei și obligă pârâta la 284.497.163,29 lei dobânzi. Ia act că suma reprezentând creanța a fost achitată. Menține dispozițiile din sentință referitoare la cheltuieli. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2005.