ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2670/2005

Deliberând asupra recursului de

față:

Reclamanta B.R.C.E. a solicitat

obligarea pârâtei SC R.A. SA la plata sumelor de 4.130.488.165 lei,

reprezentând soldul debitor, în contul curent, la data de 22 iunie 1995 și

1.092.352.410 lei dobânzi, la aceeași dată. S-au mai cerut și înființarea unei

popriri asigurătorii, pentru suma totală de 5.222.851.648 lei la terții popriți

B.D.F. și B.C.C. SA, cât și cheltuieli de judecată.

Motivându-și acțiunea, reclamanta

arată că a creditat-o pe pârâtă, la data de 20 noiembrie 1990 cu 2,6 mil.

dolari S.U.A., în vederea importării de către aceasta a unor utilaje

tipografice din Germania; creditarea s-a făcut sub forma deschiderii

acreditivului din 20 noiembrie 1990.

Tribunalul București, prin sentința

civilă nr. 1026 din 3 martie 1994 a admis, în parte, acțiunea reclamatului, a

obligat-o pe pârâtă la plata sumelor de 2.600.000 lei dolari S.U.A., în lei la

data plății, reprezentând contravaloare acreditiv și 11.011.050 lei cheltuieli

de judecată. Au fost respinse capetele de cerere privind dobânda și înființarea

popririi asigurătorii, ca nefondate.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut că protocolul și adendumul la acesta nu conțin

elementele esențiale ale unui contract de credit, astfel că nu poate fi admisă

cererea privind obligarea pârâtei la plata dobânzilor.

Apelul reclamantei a fost mai întâi

anulat ca netimbrat, iar apelul pârâtei admis, sentința schimbată, în tot, în

sensul respingerii acțiunii, prin decizia civilă nr. 2436 din 20 octombrie 1999

a Curții de Apel București. S-a apreciat că între bancă și importatorul

utilajelor nu au existat raporturi contractuale, iar acreditivul a fost

interpretat ca fiind doar un instrument de plată.

Decizia a fost atacată cu recurs de

către B.C.R.E., care a absorbit prin fuziune pe reclamanta B. ulterior în locul

B.C., subrogându-se A.V.A.B., Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 7644

din 14 decembrie 2001, a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre

rejudecarea apelului reclamantei menținând dispozițiile privind apelul pârâtei.

În urma recursului în anulare

promovat de P.G., Completul de 9 judecători de la Curtea Supremă de Justiție,

prin decizia nr. 48 din 17 martie 2003, a casat decizia și a trimis cauza spre

rejudecarea ambelor apeluri.

Curtea de Apel București, prin

decizia nr. 43 din 20 februarie 2003, a respins ca nefondat apelul reclamantei,

a admis apelul pârâtei și a schimbat, în parte, sentința. A fost respinsă

acțiunea ca rămasă fără obiect și au fost menținute celelalte dispoziții.

S-a reținut că, din expertiza

efectuată în cauză, rezultă că suma de 514.721.588 lei a fost achitată în

întregime. A fost interpretat acreditivul ca un instrument de plată, prin care

banca emitentă a acționat la cerere și după instrucțiunile clientului efectuând

o plată către un terț. S-a considerat că existența acreditivului nu poate

suplini voința părților pentru încheierea unei convenții. Reclamanta a achitat

prețul utilajelor în considerarea că finanțarea va fi suportată din balanța de

plăți externe cum era menționat pe acreditiv.

Inexistența contractului are ca

efect inexistența unei date a scadenței și prin urmare nu se datorează dobânzi

astfel că acțiunea este fără obiect.

Decizia a fost atacată cu recurs de

către reclamantă invocându-se motivele, prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C.

proc. civ.

Se susține că a fost greșit

interpretat acreditivul în realitate, în lipsa disponibilului în cont,

acreditivul nu este doar un instrument de plată ci un contract de credit.

Voința reală a părților a fost aceea

ca pârâta să aibă credit pentru plata utilajelor, iar banca să obțină dobânda

pentru banii asigurați drept credit.

De asemenea, legea specială,

409/2001 stabilește întinderea creanței.

Se mai susține că au fost ignorate

documentele de cesiune a creanței către A.V.A.B., faptul că s-a făcut

consolidarea creanței în dolari S.U.A. la data cesionării ajungându-se la suma

de 1.102.821,83 dolari S.U.A.

Și recunoașterea părților a fost

ignorată, ori aceasta menționează expres „reeșalonarea scadențelor (ratelor și dobânzilor)”.

Recursul este fondat pentru

următoarele considerente:

Interpretarea corectă a raporturilor

dintre părți este cea care pornește de la voința reală a părților și de la

calificarea dată acreditivului în condițiile lipsei de disponibil în contul

pârâtei.

În principal, în situația în care

contul pârâtei ar fi fost alimentat fluent, existând disponibil în acest cont,

acreditivul rămânea un instrument de plată dar, în condițiile în care nu a

existat disponibil în cont, banca a avansat suma necesară plății datorate de

pârâtă partenerului străin creditând-o pe pârâtă. Inexistența formei clasice a

unui contract de credit nu împiedică operațiunea a fi calificată drept

creditare știut fiind că o bancă face astfel de operațiuni curent. Creditarea

atipică și pe termen scurt, așa cum se înfățișează plata făcută de bancă în

lipsa disponibilului în contul pârâtei este întrutotul recunoscută de pârâta

beneficiară pe parcursul derulării litigiului și prin plata făcută ulterior de

aceasta către bancă a sumei, reprezentând contravaloarea utilajelor primite de

pârâtă și achitate de bancă.

Chiar dacă a achitat suma pârâta

datora băncii plata acesteia imediat după ce banca plătise pentru ea tocmai

pentru că lipsea un contract scris, în care să se fi stabilit scadența.

Ca orice obligație comercială de

plată a unei sume de bani, în lipsa prevederii exprese a unui termen de plată,

care este în favoarea debitorului conform art. 1024 C. civ., aceasta trebuie

plătită imediat fiind exigibilă. De altfel banca a comunicat scadențele

rezultând din plățile la extern.

Pentru neplata acestei sume se datorează

daune interese sub forma dobânzilor, în temeiul art. 43 C. com. și în mod

greșit instanța de apel a respins acțiunea ca rămasă fără obiect.

Plata în întregime a creanței este

justificarea pentru respingerea doar a acestui capăt de cerere ca fiind fără

obiect, pe când capătul de cerere privind plata dobânzilor până la data

achitării este fondat și trebuia admis.

De altfel, în subsidiar, pârâta

recunoaște că datorează aceste dobânzi și ele au fost calculate de expertiză la

nivelul ratei de scont a B.N.R., conform O.G. 9/2002, în valoare de

284.497.163,29 lei.

Față de datele la care a fost

plătită datoria principală și de raportarea la rata de scont a B.N.R. este

corectă această variantă de calcul, din expertiza efectuată în cauză a

Tribunalului București.

Găsindu-se întemeiate motivele de

recurs referitoare la obligația de plată a dobânzilor acesta urmează a fi admis

și se va modifica decizia nr. 43 din 20 februarie 2004 a Curții de Apel

București, în sensul că se va admite și apelul reclamantei declarat împotriva

sentinței nr. 1026 din 3 martie 1999 a Tribunalului București. Se va admite, în

parte, acțiunea reclamantei și va fi obligată pârâta la plata către reclamantă

a sumei de 284.497.163,29 lei, cu titlu de dobânzi.

Se va lua act că suma reprezentând creanța

a fost achitată și se vor menține dispozițiile sentinței referitoare la

cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta A.V.A.S. București.

Modifică decizia nr. 43 din 20

februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, în sensul

că admite și apelul reclamantei declarat, împotriva sentinței nr. 1026 din 3

martie 1999 a Tribunalului București, pe care o schimbă în parte, în sensul că

admite, în parte, acțiunea reclamantei și obligă pârâta la 284.497.163,29 lei

dobânzi. Ia act că suma reprezentând creanța a fost achitată. Menține

dispozițiile din sentință referitoare la cheltuieli.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 21 aprilie 2005.