ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2847/2005

Deliberând asupra recursurilor de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 5188 din 26

noiembrie 1998, Tribunalul București, secția comercială, a admis în parte

acțiunea precizată formulată de reclamanta B. SA, sucursala B., împotriva

pârâtului A.I. și a obligat pârâtul la plata sumei de 18.791.174 lei, cu titlu

de dobânzi calculate pentru perioada 1 mai 1996 – 28 februarie 1998, precum și

la cheltuieli de judecată, aferente pretențiilor acordate. A anulat ca

insuficient timbrată cererea reclamantei de majorare a pretențiilor până la

suma de 21.584.249 lei, dobânzi calculate pentru perioada 28 februarie 1998 –

15 octombrie 1998. De asemenea, a anulat ca netimbrată cererea reconvențională

formulată de pârât.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut că pârâtul a beneficiat de un împrumut în valoare de

12.000.000 lei și pentru faptul că nu a achitat obligațiile rezultate din

credit a promovat o acțiune în justiție, în urma căreia acesta a fost obligat

la plata sumei de 16.601.834 lei credit, dobânzi și penalități, calculate până

la data de 30 aprilie 1996. Întrucât nici după această dată pârâtul nu a

achitat suma, au fost calculate în continuare dobânzi, ce fac obiectul

prezentei acțiuni. Se mai reține că reclamanta nu a timbrat corespunzător

cererea de majorare a pretențiilor, astfel încât, va fi admisă doar în parte

acțiunea acestuia. Totodată, s-a reținut că față de refuzul pârâtului de a

timbra cererea reconvențională, se impune anularea acesteia ca netimbrată.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâtul, iar Curtea de Apel București, prin decizia nr. 1503 din

16 iunie 1999 a respins ca tardiv motivat apelul.

Împotriva acestei decizii, apelantul

A.I. a formulat recurs, soluționat de Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr.

5406 din 7 noiembrie 1999, în sensul respingerii.

Împotriva deciziei pronunțate de

Curtea Supremă de Justiție, recurentul A.I. a formulat contestație în anulare,

admisă de Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 6803 din 21 noiembrie

2001, fiind anulată decizia pronunțată în recurs. Procedând la rejudecarea

recursului, Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 2608 din 10 aprilie

2002, a admis calea de atac declarată, a casat decizia pronunțată de Curtea de

Apel București și a trimis cauza spre soluționarea apelului, apreciind că

apelul a fost motivat în termenul legal.

Împotriva acestei ultime decizii a

formulat contestație în anulare reclamanta intimată SC B. SA, calea

extraordinară de atac fiind respinsă de Curtea Supremă de Justiție, prin

decizia nr. 2391 din 17 aprilie 2003.

Analizând apelul declarat în cauză

de pârâtul A.I., Curtea reține următoarele: în mod greșit a apreciat instanța

de fond că cererea reconvențională trebuie timbrată la valoarea pretențiilor

solicitate de pârâtul apelant, aceasta având caracterul unei cereri în

despăgubire civilă, ca urmare a unei fapte penale. În acest context se reține

că potrivit ordonanței din 1 octombrie 1997 a Parchetului de pe lângă

Tribunalul București, fapta penală a fost săvârșită, sancțiunea ne mai putând

fi aplicată ca urmare a intervenirii unei legi de grațiere; instanța de

judecată ne mai fiind sesizată, în aceste condiții cu soluționarea laturii

penale a faptei învinuitei P.M., s-a creat posibilitatea pentru apelant de a

sesiza instanța civilă pentru soluționarea laturii civile a faptei penale,

acțiune ce este scutită de plata taxei de timbru potrivit art. 15 din Legea nr.

146/1997.

În considerarea celor reținute, în

temeiul art. 297 C. proc. civ., Curtea a anulat în parte sentința atacată,

procedând la analiza pe fond a cererii reconvenționale.

Sub aspectul temeiniciei, Curtea a

reținut că pârâtul apelant a întemeiat cererea reconvențională pe dispozițiile art.

998 C. civ., text ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta

proprie. În speță nu sunt incidente dispozițiile acestui articol, nefiind

întrunite caracterele acestei răspunderi în sarcina intimatei. Astfel, nu se

poate reține că printr-o faptă proprie intimata a cauzat un prejudiciu

apelantului ce ar putea fi reparat în acest mod. Împrejurarea că un angajat al

intimatei a săvârșit, din culpă, o faptă penală, nu conduce la angajarea

răspunderii intimatei în condițiile art. 998 C. civ.

Pe de altă parte, se reține că

apelantul a angajat creditul de la intimată în anul 1995, la scurt timp

încetând să mai achite ratele și dobânzile aferente, fapt ce a determinat pe

intimată să promoveze o acțiune în pretenții, soluționată definitiv și

irevocabil. Întrucât apelantul nu a achitat nici după acest moment debitul

datorat, intimata a promovat o nouă acțiune (cea de față), solicitând obligarea

în continuare a apelantului la plata dobânzii. Deci apelantul a încetat plata

creditului angajat de mai mult timp neputând fi reținută, nici sub acest aspect

vreo culpă din partea intimatei pentru neachitarea de către apelant a debitului

și a dobânzilor la termenele contractuale. Se cuvine subliniat că nici după

încasarea sumei, a cărei neplată a condus la sesizarea parchetului, apelantul

nu a înțeles să achite debitul datorat intimatei.

În raport de aceste considerente,

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr.

378 din 6 iulie 2004, a admis apelul declarat de apelantul A.I., în

contradictoriu cu intimata B.G.C.P.B. SA, prin lichidator judiciar SC M.S.R. și

SC P.C.M.C. SRL, împotriva sentinței civile nr. 5188/1998 a Tribunalului

București.

A anulat în parte sentința atacată

în sensul că, pe fond, a respins cererea reconvențională formulată de A.I. ca

neîntemeiată.

S-au menținut celelalte dispoziții

ale sentinței, iar intimata a fost obligată să plătească apelantului 6.249.235

lei, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, au formulat recurs ambele părți.

Reclamanta a criticat decizia sub

aspectul greșitei sale obligări la plata cheltuielilor de judecată către pârât,

în condițiile în care, pe fond cererea reconvențională a acestuia a fost respinsă

ca nefondată.

Se solicită admiterea recursului,

modificarea în parte a deciziei în sensul înlăturării obligării băncii la plata

cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, pârâtul A.I.,

a criticat decizia arătând că instanța nu a manifestat rol activ, fiind

încălcate dispozițiile art. 129 C. proc. civ., sub aspectul greșitei încadrări

în drept a cererii acestuia.

Se mai arată că instanța de fond,

cât și în cea de apel nu s-au pronunțat asupra mijloacelor de apărare ale

pârâtului care au fost solicitate în termen.

În drept, recursul a fost întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

Reclamanta a formulat întâmpinare,

solicitând respingerea recursului pârâtului, ca nefondat.

Examinând decizia prin prisma

motivelor de fapt și de drept invocate de părți, Înalta Curte constată că doar

recursul formulat de reclamantă este fondat.

Din actele și lucrările dosarului,

se reține că SC B SA, sucursala B., a acordat un credit pârâtului A.I., în

cuantum de 12.000.000 lei, părțile încheind contractul de credit din 11 iulie

1995.

Întrucât debitorul nu a respectat

obligațiile contractuale de restituire a creditului, banca l-a chemat în

judecată pentru restituirea acestuia și plata dobânzii, iar prin acțiunea care

face obiectul dosarului s-a solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzilor

datorate, după ce printr-o hotărâre acesta a fost obligat la plata creditului

care nu a fost restituit la termenele stabilite.

În mod corect, s-a respins ca

nefondată cererea reconvențională formulată de pârât.

Astfel, în cauză nu poate fi

reținută răspunderea civilă delictuală a reclamantei, conform art. 998-999 C.

civ., dar nici cea întemeiată pe dispozițiile referitoare la răspunderea

comitentului pentru plata prepusului.

Între părți s-a încheiat un contract

de împrumut, iar întrucât pârâtul nu și-a respectat clauzele contractuale,

reclamanta l-a acționat în judecată, temeiul juridic constituindu-l răspunderea

contractuală.

Împrejurarea că un fost angajat al

băncii a furnizat relații necorespunzătoare instanței, necesare soluționării

unei cereri de executare silită prin poprire nu-l poate exonera pe debitor de

executarea clauzelor contractuale directe pe care le avea cu banca.

În prezenta cauză, pârâtul a

acționat cu rea credință refuzând achitarea debitului datorat și a dobânzii

legale aferente la termenele scadente.

Mai mult decât atât, debitul care a

format obiectul cauzei pentru care pârâtul solicitase înființarea popririi în mâinile

terțului poprit, reclamanta din prezenta cauză, a fost achitat încă din 21 mai

1997, astfel că apărarea pârâtului că a fost în „incapacitate” de plată nu

poate fi primită, pârâtul neputând invoca propria culpă în neîndeplinirea

obligațiilor sale contractuale.

Nu se poate reține că instanța de

apel nu a manifestat rol activ, întrucât aceasta a analizat probele

administrate în cauză, constatând că în cauză sunt îndeplinite condițiile

răspunderii contractuale, iar în sarcina reclamantei neputând reține nici

răspunderea contractuală și nici cea delictuală.

De asemenea, nu poate fi reținută

nici cea de a doua critică adusă deciziei cu privire la faptul că instanța nu

s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare care era hotărâtoare pentru

dezlegarea pricinii.

Astfel, prin cererea depusă la dosar

la data de 25 noiembrie 1998, pârâtul a solicitat administrarea probei cu acte

și interogatoriul reclamantei, cerere respinsă de prima instanță.

Pe parcursul derulării prezentului

proces (între anii 1998-2005), pârâtul a depus o serie de acte în apărarea sa

și în sprijinul cererii reconvenționale, acte care au fost cerute de Curtea de

Apel la soluționarea cauzei.

Pârâtul nu a făcut dovada în fața

instanței de recurs că administrarea probei cu interogatoriul reclamantei,

(probă pe care de altfel, nu a mai reiterat-o de-a lungul procesului) era

hotărâtoare pentru soluționarea cauzei în sensul de a se fi creat posibilitatea

pronunțării unei soluții contrare celei date în cauză. În consecință, recursul

formulat de pârât va fi respins ca nefondat.

Soluția instanței de apel este

greșită sub aspectul greșitei obligări a reclamantei la plata cheltuielilor de

judecată către pârât, în condițiile în care cererea reconvențională formulată

de acesta a fost respinsă.

Instanța de apel a făcut o aplicare

greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., care prevăd că partea care cade

în pretenții va fi obligată la cerere să plătească cheltuielile de judecată.

În consecință, constatând că

reclamanta nu a căzut în pretenții, cererea reconvențională a pârâtului fiind

respinsă, Înalta Curte conform art. 312 C. proc. civ., va admite recursul

formulat de reclamantă, va modifica decizia recurată în sensul că va înlătura

dispoziția privind obligarea acesteia la plata sumei de 6.249.235 lei, cheltuieli

de judecată către pârât.

Vor fi menținute celelalte

dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul recurentei

reclamante B.G.C.P.B. SA, prin lichidator SC M.S.R. și SC P.C.M.C. SRL

București, împotriva deciziei nr. 378 din 6 iulie 2004 a Curții de Apel

București, secția a VI-a comercială.

Modifică decizia recurată în sensul

că înlătură obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de

6.249.235 lei.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de recurentul A.I. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 mai 2005.