ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2847/2005

Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 5188 din 26 noiembrie 1998, Tribunalul București, secția comercială, a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta B. SA, sucursala B., împotriva pârâtului A.I. și a obligat pârâtul la plata sumei de 18.791.174 lei, cu titlu de dobânzi calculate pentru perioada 1 mai 1996 – 28 februarie 1998, precum și la cheltuieli de judecată, aferente pretențiilor acordate. A anulat ca insuficient timbrată cererea reclamantei de majorare a pretențiilor până la suma de 21.584.249 lei, dobânzi calculate pentru perioada 28 februarie 1998 – 15 octombrie 1998. De asemenea, a anulat ca netimbrată cererea reconvențională formulată de pârât.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că pârâtul a beneficiat de un împrumut în valoare de 12.000.000 lei și pentru faptul că nu a achitat obligațiile rezultate din credit a promovat o acțiune în justiție, în urma căreia acesta a fost obligat la plata sumei de 16.601.834 lei credit, dobânzi și penalități, calculate până la data de 30 aprilie 1996. Întrucât nici după această dată pârâtul nu a achitat suma, au fost calculate în continuare dobânzi, ce fac obiectul prezentei acțiuni. Se mai reține că reclamanta nu a timbrat corespunzător cererea de majorare a pretențiilor, astfel încât, va fi admisă doar în parte acțiunea acestuia. Totodată, s-a reținut că față de refuzul pârâtului de a timbra cererea reconvențională, se impune anularea acesteia ca netimbrată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul, iar Curtea de Apel București, prin decizia nr. 1503 din 16 iunie 1999 a respins ca tardiv motivat apelul. Împotriva acestei decizii, apelantul A.I. a formulat recurs, soluționat de Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 5406 din 7 noiembrie 1999, în sensul respingerii. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea Supremă de Justiție, recurentul A.I. a formulat contestație în anulare, admisă de Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 6803 din 21 noiembrie 2001, fiind anulată decizia pronunțată în recurs. Procedând la rejudecarea recursului, Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 2608 din 10 aprilie 2002, a admis calea de atac declarată, a casat decizia pronunțată de Curtea de Apel București și a trimis cauza spre soluționarea apelului, apreciind că apelul a fost motivat în termenul legal.

Împotriva acestei ultime decizii a formulat contestație în anulare reclamanta intimată SC B. SA, calea extraordinară de atac fiind respinsă de Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 2391 din 17 aprilie 2003. Analizând apelul declarat în cauză de pârâtul A.I., Curtea reține următoarele: în mod greșit a apreciat instanța de fond că cererea reconvențională trebuie timbrată la valoarea pretențiilor solicitate de pârâtul apelant, aceasta având caracterul unei cereri în despăgubire civilă, ca urmare a unei fapte penale.

În acest context se reține că potrivit ordonanței din 1 octombrie 1997 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București, fapta penală a fost săvârșită, sancțiunea ne mai putând fi aplicată ca urmare a intervenirii unei legi de grațiere; instanța de judecată ne mai fiind sesizată, în aceste condiții cu soluționarea laturii penale a faptei învinuitei P.M., s-a creat posibilitatea pentru apelant de a sesiza instanța civilă pentru soluționarea laturii civile a faptei penale, acțiune ce este scutită de plata taxei de timbru potrivit art. 15 din Legea nr. 146/1997. În considerarea celor reținute, în temeiul art. 297 C. proc. civ., Curtea a anulat în parte sentința atacată, procedând la analiza pe fond a cererii reconvenționale.

Sub aspectul temeiniciei, Curtea a reținut că pârâtul apelant a întemeiat cererea reconvențională pe dispozițiile art. 998 C. civ., text ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie. În speță nu sunt incidente dispozițiile acestui articol, nefiind întrunite caracterele acestei răspunderi în sarcina intimatei. Astfel, nu se poate reține că printr-o faptă proprie intimata a cauzat un prejudiciu apelantului ce ar putea fi reparat în acest mod. Împrejurarea că un angajat al intimatei a săvârșit, din culpă, o faptă penală, nu conduce la angajarea răspunderii intimatei în condițiile art. 998 C. civ. Pe de altă parte, se reține că apelantul a angajat creditul de la intimată în anul 1995, la scurt timp încetând să mai achite ratele și dobânzile aferente, fapt ce a determinat pe intimată să promoveze o acțiune în pretenții, soluționată definitiv și irevocabil.

Întrucât apelantul nu a achitat nici după acest moment debitul datorat, intimata a promovat o nouă acțiune (cea de față), solicitând obligarea în continuare a apelantului la plata dobânzii. Deci apelantul a încetat plata creditului angajat de mai mult timp neputând fi reținută, nici sub acest aspect vreo culpă din partea intimatei pentru neachitarea de către apelant a debitului și a dobânzilor la termenele contractuale. Se cuvine subliniat că nici după încasarea sumei, a cărei neplată a condus la sesizarea parchetului, apelantul nu a înțeles să achite debitul datorat intimatei. În raport de aceste considerente, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 378 din 6 iulie 2004, a admis apelul declarat de apelantul A.I., în contradictoriu cu intimata B.G.C.P.B.

SA, prin lichidator judiciar SC M.S.R. și SC P.C.M.C. SRL, împotriva sentinței civile nr. 5188/1998 a Tribunalului București. A anulat în parte sentința atacată în sensul că, pe fond, a respins cererea reconvențională formulată de A.I. ca neîntemeiată. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței, iar intimata a fost obligată să plătească apelantului 6.249.235 lei, cheltuieli de judecată. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au formulat recurs ambele părți. Reclamanta a criticat decizia sub aspectul greșitei sale obligări la plata cheltuielilor de judecată către pârât, în condițiile în care, pe fond cererea reconvențională a acestuia a fost respinsă ca nefondată. Se solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei în sensul înlăturării obligării băncii la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin recursul formulat, pârâtul A.I., a criticat decizia arătând că instanța nu a manifestat rol activ, fiind încălcate dispozițiile art. 129 C. proc. civ., sub aspectul greșitei încadrări în drept a cererii acestuia. Se mai arată că instanța de fond, cât și în cea de apel nu s-au pronunțat asupra mijloacelor de apărare ale pârâtului care au fost solicitate în termen. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. Reclamanta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului pârâtului, ca nefondat. Examinând decizia prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate de părți, Înalta Curte constată că doar recursul formulat de reclamantă este fondat.

Din actele și lucrările dosarului, se reține că SC B SA, sucursala B., a acordat un credit pârâtului A.I., în cuantum de 12.000.000 lei, părțile încheind contractul de credit din 11 iulie 1995. Întrucât debitorul nu a respectat obligațiile contractuale de restituire a creditului, banca l-a chemat în judecată pentru restituirea acestuia și plata dobânzii, iar prin acțiunea care face obiectul dosarului s-a solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzilor datorate, după ce printr-o hotărâre acesta a fost obligat la plata creditului care nu a fost restituit la termenele stabilite. În mod corect, s-a respins ca nefondată cererea reconvențională formulată de pârât. Astfel, în cauză nu poate fi reținută răspunderea civilă delictuală a reclamantei, conform art. 998-999 C. civ., dar nici cea întemeiată pe dispozițiile referitoare la răspunderea comitentului pentru plata prepusului.

Între părți s-a încheiat un contract de împrumut, iar întrucât pârâtul nu și-a respectat clauzele contractuale, reclamanta l-a acționat în judecată, temeiul juridic constituindu-l răspunderea contractuală. Împrejurarea că un fost angajat al băncii a furnizat relații necorespunzătoare instanței, necesare soluționării unei cereri de executare silită prin poprire nu-l poate exonera pe debitor de executarea clauzelor contractuale directe pe care le avea cu banca. În prezenta cauză, pârâtul a acționat cu rea credință refuzând achitarea debitului datorat și a dobânzii legale aferente la termenele scadente.

Mai mult decât atât, debitul care a format obiectul cauzei pentru care pârâtul solicitase înființarea popririi în mâinile terțului poprit, reclamanta din prezenta cauză, a fost achitat încă din 21 mai 1997, astfel că apărarea pârâtului că a fost în „incapacitate” de plată nu poate fi primită, pârâtul neputând invoca propria culpă în neîndeplinirea obligațiilor sale contractuale. Nu se poate reține că instanța de apel nu a manifestat rol activ, întrucât aceasta a analizat probele administrate în cauză, constatând că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, iar în sarcina reclamantei neputând reține nici răspunderea contractuală și nici cea delictuală. De asemenea, nu poate fi reținută nici cea de a doua critică adusă deciziei cu privire la faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

Astfel, prin cererea depusă la dosar la data de 25 noiembrie 1998, pârâtul a solicitat administrarea probei cu acte și interogatoriul reclamantei, cerere respinsă de prima instanță. Pe parcursul derulării prezentului proces (între anii 1998-2005), pârâtul a depus o serie de acte în apărarea sa și în sprijinul cererii reconvenționale, acte care au fost cerute de Curtea de Apel la soluționarea cauzei. Pârâtul nu a făcut dovada în fața instanței de recurs că administrarea probei cu interogatoriul reclamantei, (probă pe care de altfel, nu a mai reiterat-o de-a lungul procesului) era hotărâtoare pentru soluționarea cauzei în sensul de a se fi creat posibilitatea pronunțării unei soluții contrare celei date în cauză.

În consecință, recursul formulat de pârât va fi respins ca nefondat. Soluția instanței de apel este greșită sub aspectul greșitei obligări a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată către pârât, în condițiile în care cererea reconvențională formulată de acesta a fost respinsă. Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., care prevăd că partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere să plătească cheltuielile de judecată. În consecință, constatând că reclamanta nu a căzut în pretenții, cererea reconvențională a pârâtului fiind respinsă, Înalta Curte conform art. 312 C. proc. civ., va admite recursul formulat de reclamantă, va modifica decizia recurată în sensul că va înlătura dispoziția privind obligarea acesteia la plata sumei de 6.249.235 lei, cheltuieli de judecată către pârât.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul recurentei reclamante B.G.C.P.B. SA, prin lichidator SC M.S.R. și SC P.C.M.C. SRL București, împotriva deciziei nr. 378 din 6 iulie 2004 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Modifică decizia recurată în sensul că înlătură obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.249.235 lei. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A.I. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2005.