ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 268/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul Călărași, prin sentința

civilă nr. 247, pronunțată la 22 mai 2000, în dosarul nr. 683/2000, a respins

acțiunea prin care reclamanta, Primăria municipiului Călărași, solicita

obligarea pârâtei SC M.SRL Călărași la plata redevențelor și penalităților de

întârziere pentru folosirea terenului situat în Călărași și a luat act că

reclamanta a renunțat la capătul de cerere privind ridicarea construcției de pe

terenul concesionat.

Reclamanta a fost obligată la

500.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei.

Pentru a pronunța această sentință, instanța

a reținut că, prin contractul nr. 56 din 15 mai 1992, pentru o perioadă de 6

luni, termen prelungit ulterior, prin act adițional, până la 31 decembrie 1997,

pârâtei i-a fost concesionată suprafața de 25 mp teren la prețul inițial de

25.250 lei semestrial, care urma să se indexeze anual cu rata inflației. Pârâta

a achitat redevențele datorate pentru anul 1997, însă, ulterior, începând cu

anul 1998, a refuzat să mai plătească.

Cum contractul de concesiune a ajuns

la termen, iar reclamanta nu a făcut dovada prelungirii lui, pretențiile

acesteia nu pot avea izvorul în contractul de concesiune și nu pot fi pretinse nici

penalități de întârziere.

Curtea de Apel București, secția comercială,

prin decizia civilă nr. 2294, pronunțată la 12 septembrie 2002, în dosarul nr.

2632 din 2000, în apelul declarat de reclamantă, reținând că pârâta intimată,

deși contractul a expirat, continuă să ocupe terenul și refuză plată

redevenței, a admis apelul reclamantei și a schimbat sentința pronunțată de Tribunalul

Călărași, în sensul că a admis acțiunea reclamantei, astfel cum a fost

precizată și a obligat pârâta la plata sumei de 12.915.672 lei, contravaloarea

folosinței terenului.

Împotriva deciziei pronunțate de

instanța de apel, societatea pârâtă a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului său,

societatea pârâtă susține că, în lipsa convenției, reclamanta nu putea cere

obligarea sa la plata redevențelor pretinse, iar dacă se reține că, în cauză,

operează tacita reconducțiune, reclamanta nu putea pretinde decât contravaloarea

chiriei, eventual actualizată, în funcție de rata inflației.

Pe de altă parte, instanța de apel

nu a avut în vedere toate probele administrate în cauză, pentru că, prin trei chitanțe,

ale căror copii au fost depuse la dosar, recurenta-pârâtă achiesase suma totală

de 1.250.000 lei, în cursul anului 1998, iar cuantumul chiriei, stabilit prin

hotărâre a consiliului local, era de 3.200 lei pentru anul 1999.

Pentru anii 1998, 1999 și 2000,

intimata a luat, ca bază de calcul, suma de 2.098.307 lei, rezultată în anul

1997, după ce s-a aplicat rata inflației și penalitățile.

Cum recurenta-reclamantă a invocat, ca

temei al casării, dispozițiile art. 304 pct. 11, „text de lege abrogat prin O.U.G.

nr. 138 din 2 octombrie 2000, motivele de recurs urmează să fie examinate în

raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

Examinând actele și lucrările

dosarului, în raport cu motivele de recurs invocate și cu prevederile legale,

menționate mai sus, se constată că recursul declarat de pârâtă nu este fondat.

Instanța de apel a reținut corect că

societatea pârâtă, după expirarea contractului, a continuat să ocupe terenul și,

începând din anul 1998, a refuzat plata redevenței, împrejurare în care,

potrivit dispozițiilor art. 998 – 999 și 1437 C. civ., este datoare să achite

reclamantei contravaloarea lipsei de folosință.

Aceasta a fost corect calculată la

suma de 12.915.672 lei, la nivelul anului 1997, cu aplicarea indicelui de

devalorizare.

În ceea ce privește chitanțele

depuse la dosarul instanței de fond, pentru suma de 1.250.000 lei, din

conținutul acestora nu rezultă pentru care interval de timp au fost achitate

aceste sume, iar instanța de apel nu putea să le aibă în vedere, deoarece

pârâta nu le-a invocat în cursul judecării apelului.

Pentru aceste motive, recursul

urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâta SC M. SRL Călărași, împotriva deciziei nr. 2294 din

19 septembrie 2000, pronunțată de Curtea de Apel București, secția comercială,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 23 ianuarie 2003.