ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 227/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Călărași, prin sentința 598 din 28 noiembrie 2000, a respins, ca nefondată, acțiunea introdusă de Primăria Municipiului Călărași, împotriva pârâtei S.C. T. S.R.L.

Călărași, prin care se solicită obligarea acesteia la plata sumei totale de 11.600.120 lei, din care 124.736 lei redevență restantă, aferentă anului 1999, și 11.475.348 lei redevență aferentă semestrului I al anului 2000. S-a reținut că părțile au încheiat contractul de cesiune nr. 3 din 24 martie 1992, pentru suprafața de 20 mp, teren situat în Călărași, în vederea amplasării unei construcții provizorii pentru desfășurarea unei activități de comerț, pentru un termen de 6 luni, după care durata contractului s-a mai prelungit, ultima perioadă fiind 1 iulie 1997 - 31 decembrie 1997, pârâta achitând diferite sume, inclusiv în anul 1998. Răspunderea contractuală a pârâtei, care constituie temeiul de drept al acțiunii, reclamanta solicitând “redevență”, s-a considerat, însă, că nu poate fi invocată pentru că, în cazul contractului de concesiune, acesta a expirat la 31 decembrie 1997, iar reînnoirea acestui contract, prin folosirea terenului de către pârâtă, nu operează, tacita relocațiune fiind specifică numai contractelor de locațiune.

Pentru că în petitul acțiunii, reclamanta se referă și la art. 998 C. civ., instanța a motivat că nu există nici răspundere delictuală pentru pârâtă, întrucât nu s-a dovedit prejudiciul, efectiv, suferit și calculul acestuia.

Apelul declarat de reclamantă a fost admis de Curtea de Apel București care, prin decizia civilă nr. 429 din 14 martie 2001, a schimbat în tot sentința, a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 11.600.120 lei, reprezentând redevență restantă pe anul 1999 și primul semestru al anului 2000. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că prima instanță a stabilit o situație de fapt eronată și, prin consecință, o aplicare și interpretare greșită a dispozițiilor contractuale, specifice speței, deoarece, prin voința ambelor părți, atât în 1999, după expirarea contractului de cesiune, cât și în anul 2000, pârâta a folosit terenul concesionat, nu și-a ridicat magazinul edificat pe teren, a plătit redevență până în trimestrul al IV-lea al anului 1999, deși, nu mai era în ființă contractul de cesiune, deci, are obligația, în cadrul acestor raporturi juridice dintre părți, să plătească sumele datorate, în caz contrar, operand o îmbogățire fără just temei pentru pârâtă.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. T. S.R.L. Călărași care, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 și 11 C. proc. civ., a susținut că decizia cuprinde motivări contradictorii cu privire la existența și prelungirea contractului de concesiune, făcându-se confuzie între noțiunile de “acord de voință al părților” și “acceptare tacită” a unei situații de fapt. Recursul este nefondat. Prealabil analizei recursului, se impune precizarea că pârâta a dezvoltat, exclusiv, motivul de casare, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., celelalte motive au fost numai enunțate în drept, fără să fie concret arătate situațiile care se înscriu în aceste prevederi ale art. 304 C. proc.

civ. Verificându-se primul motiv de casare, se constată că nu există contradicție în motivarea deciziei și nici motive străine de natura pricinii. Exemplele date, în cadrul acestui motiv de casare, nu reprezintă considerentele deciziei recurate, ci ele constituie expunerea argumentelor sentinței atunci când instanța de apel se referă la desfășurarea procesului și argumentele care au justificat prima hotărâre. Făcând trimitere la reglementările speciale ale contractului de concesiune, recurenta omite problema de esență din cauză, și anume, că terenul concesionat, chiar dacă contractul inițial nu a mai fost prelungit prin acte adiționale, se afla și la data sesizării instanței în posesia sa, că, în contractul 3/1992, nu se arată modalitatea de prelungire a acestuia și că, prin adresa din 14 ianuarie 2000, a solicitat reclamantei fie rezilierea contractului, fie prelungirea acestuia cu negocierea redevenței.

Cu alte cuvinte, chiar pârâta recunoaște că folosește terenul, în baza contractului din 1992, achitându-se redevența până la sfârșitul anului 1999, dar refuzând în continuare plătească sumele solicitate, deși nu a predat terenul concesionat. Apărarea pârâtei cum, că din 1997 nu s-au mai încheiat acte adiționale și că nu este de acord să plătească sumele solicitate, a se vedea mențiunea de pe adresa reclamantei, nu este relevantă pentru că sumele ce formează obiectul acțiunii nu privesc perioada imediată de după decembrie 1997, ci finalul anului 1999 și primul semestru al anului 2000. Până la această dată, deși fără act adițional, părțile au fost de acord să prelungească contractul de concesiune, numai astfel explicându-se de ce reclamanta, până în anul 2000, nu a cerut restituirea terenului, iar pârâta, până în anul 2000, a plătit redevența.

Acestea au fost considerentele, de altfel, expuse în conținutul deciziei recurate, care nu cuprinde nici motive contradictorii, nici străine de natura cauzei. Celelalte motive de casare, art. 304 pct. 8, 9, 11 C. proc. civ., nu se pot verifica pentru că, nefiind dezvoltate, nu se știe la ce anume greșeli ale instanței de apel s-au referit și nu se poate prezuma intenția pârâtei în legătură cu acestea. Față de cele arătate, urmează a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. T. S.R.L. Călărași. împotriva deciziei nr. 429 din 11 martie 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2003.