ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 227/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul Călărași, prin sentința

598 din 28 noiembrie 2000, a respins, ca nefondată, acțiunea introdusă de

Primăria Municipiului Călărași, împotriva pârâtei S.C. T. S.R.L. Călărași, prin

care se solicită obligarea acesteia la plata sumei totale de 11.600.120 lei,

din care 124.736 lei redevență restantă, aferentă anului 1999, și 11.475.348

lei redevență aferentă semestrului I al anului 2000.

S-a reținut că părțile au încheiat

contractul de cesiune nr. 3 din 24 martie 1992, pentru suprafața de 20 mp,

teren situat în Călărași, în vederea amplasării unei construcții provizorii

pentru desfășurarea unei activități de comerț, pentru un termen de 6 luni, după

care durata contractului s-a mai prelungit, ultima perioadă fiind 1 iulie 1997

- 31 decembrie 1997, pârâta achitând diferite sume, inclusiv în anul 1998.

Răspunderea contractuală a pârâtei,

care constituie temeiul de drept al acțiunii, reclamanta solicitând

“redevență”, s-a considerat, însă, că nu poate fi invocată pentru că, în cazul

contractului de concesiune, acesta a expirat la 31 decembrie 1997, iar

reînnoirea acestui contract, prin folosirea terenului de către pârâtă, nu

operează, tacita relocațiune fiind specifică numai contractelor de locațiune.

Pentru că în petitul acțiunii,

reclamanta se referă și la art. 998 C. civ., instanța a motivat că nu există

nici răspundere delictuală pentru pârâtă, întrucât nu s-a dovedit prejudiciul,

efectiv, suferit și calculul acestuia.

Apelul declarat de reclamantă a fost

admis de Curtea de Apel București care, prin decizia civilă nr. 429 din 14 martie

2001, a schimbat în tot sentința, a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la

plata sumei de 11.600.120 lei, reprezentând redevență restantă pe anul 1999 și

primul semestru al anului 2000.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de apel a reținut că prima instanță a stabilit o situație de fapt

eronată și, prin consecință, o aplicare și interpretare greșită a dispozițiilor

contractuale, specifice speței, deoarece, prin voința ambelor părți, atât în

1999, după expirarea contractului de cesiune, cât și în anul 2000, pârâta a

folosit terenul concesionat, nu și-a ridicat magazinul edificat pe teren, a

plătit redevență până în trimestrul al IV-lea al anului 1999, deși, nu mai era

în ființă contractul de cesiune, deci, are obligația, în cadrul acestor raporturi

juridice dintre părți, să plătească sumele datorate, în caz contrar, operand o

îmbogățire fără just temei pentru pârâtă.

Împotriva acestei ultime hotărâri a

declarat recurs pârâta S.C. T. S.R.L. Călărași care, invocând motivele de

casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 și 11 C. proc. civ., a susținut că

decizia cuprinde motivări contradictorii cu privire la existența și prelungirea

contractului de concesiune, făcându-se confuzie între noțiunile de “acord de

voință al părților” și “acceptare tacită” a unei situații de fapt.

Recursul este nefondat.

Prealabil analizei recursului, se

impune precizarea că pârâta a dezvoltat, exclusiv, motivul de casare, prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., celelalte motive au fost numai enunțate în

drept, fără să fie concret arătate situațiile care se înscriu în aceste

prevederi ale art. 304 C. proc. civ.

Verificându-se primul motiv de

casare, se constată că nu există contradicție în motivarea deciziei și nici

motive străine de natura pricinii.

Exemplele date, în cadrul acestui

motiv de casare, nu reprezintă considerentele deciziei recurate, ci ele

constituie expunerea argumentelor sentinței atunci când instanța de apel se

referă la desfășurarea procesului și argumentele care au justificat prima

hotărâre.

Făcând trimitere la reglementările

speciale ale contractului de concesiune, recurenta omite problema de esență din

cauză, și anume, că terenul concesionat, chiar dacă contractul inițial nu a mai

fost prelungit prin acte adiționale, se afla și la data sesizării instanței în

posesia sa, că, în contractul 3/1992, nu se arată modalitatea de prelungire a

acestuia și că, prin adresa din 14 ianuarie 2000, a solicitat reclamantei fie

rezilierea contractului, fie prelungirea acestuia cu negocierea redevenței.

Cu alte cuvinte, chiar pârâta

recunoaște că folosește terenul, în baza contractului din 1992, achitându-se

redevența până la sfârșitul anului 1999, dar refuzând în continuare plătească

sumele solicitate, deși nu a predat terenul concesionat.

Apărarea pârâtei cum, că din 1997 nu

s-au mai încheiat acte adiționale și că nu este de acord să plătească sumele

solicitate, a se vedea mențiunea de pe adresa reclamantei, nu este relevantă

pentru că sumele ce formează obiectul acțiunii nu privesc perioada imediată de

după decembrie 1997, ci finalul anului 1999 și primul semestru al anului 2000.

Până la această dată, deși fără act adițional, părțile au fost de acord să

prelungească contractul de concesiune, numai astfel explicându-se de ce

reclamanta, până în anul 2000, nu a cerut restituirea terenului, iar pârâta,

până în anul 2000, a plătit redevența.

Acestea au fost considerentele, de

altfel, expuse în conținutul deciziei recurate, care nu cuprinde nici motive

contradictorii, nici străine de natura cauzei.

Celelalte motive de casare, art. 304

pct. 8, 9, 11 C. proc. civ., nu se pot verifica pentru că, nefiind dezvoltate,

nu se știe la ce anume greșeli ale instanței de apel s-au referit și nu se

poate prezuma intenția pârâtei în legătură cu acestea.

Față de cele arătate, urmează a se

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. T.

S.R.L. Călărași. împotriva deciziei nr. 429 din 11 martie 2001 a Curții de Apel

București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 22 ianuarie 2003.