ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1487/2003

La

data de 28 martie 2003 s-a luat în examinare recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei civile nr.1155 din 21.05.2001 a Curții de Apel Alba Iulia –

Secția civilă.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea cu data de 28 martie 2003, care face parte

integrantă din prezenta iar pronunțarea s-a amânat la 8 aprilie 2003, apoi la

10 aprilie 2003.

C

U R T E A ,

Asupra

recursului  în anulare de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La

data de 21 mai 2002 Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție a declarat în conformitate cu prevederile art.27 lit.f din

Legea nr.92/1992 republicată și ale art.300 pct.2 din Codul de procedură

civilă, astfel cum a fost modificat prin OUG nr.138/2000 și nr.59/2001, recurs

în  anulare împotriva deciziei civile nr.1155/21 mai 2001 pronunțată de Curtea

de Apel Alba Iulia.

S-a

arătat că această hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii,

ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și că este, în

același timp, vădit netemeinică.

A

fost atașat dosarul cauzei, din examinarea căruia Curtea reține următoarele :

Prin

acțiunea înregistrată la 24 mai 2000 pe rolul Judecătoriei Alba –Iulia,

reclamanții S.V.și L.N.A.au chemat în judecată pârâții S.C. „F.” SA, S. A. și

S. P. solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare nr.15009/11 februarie 1997 încheiat între pârâți (S.C. „F.”

SA în  calitate de vânzător iar soții S. în calitate de cumpărători) și

evacuarea acestora din urmă din imobilul situat în Alba Iulia, str.Traian

nr.27.

În

motivarea acțiunii au arătat că prin efectul sentinței civile nr.3217/1998

pronunțată de Judecătoria Alba-Iulia, s-a redobândit proprietatea asupra

imobilului de către reclamanta S.V. Ea l-a vândut ulterior reclamantului L. iar

pârâții se  prevalează de împrejurarea că anterior reconstituirii dreptului de

proprietate, conform dispozițiilor Legii nr.112/1995, imobilul fusese

înstrăinat către chiriașii S. Or, susține reclamanta, acest contract dintre

pârâți este nul absolut, fiind încheiat cu rea-credință și  în frauda

intereselor adevăratului proprietar.

Judecătoria

Alba-Iulia, prin sentința civilă nr.3043 din 29 iunie 2000, a admis acțiunea

reclamanților, constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat între pârâții S.C. „F.” S A și soții S. și dispunând evacuarea

acestora din urmă din imobil.

Instanța

a reținut în  esență că titlul de proprietate al statului a fost desființat în

mod irevocabil astfel  încât  contractul de vânzare-cumpărare nr.15009/11

februarie 1997 este lovit de nulitate, fiind subsecvent actului principal

declarat nul.

Prin

decizia civilă nr.215 A din 20 februarie 2001 Tribunalul Alba a admis apelurile

declarate de pârâți, a desființat sentința și pe fond a respins acțiunea

reclamanților, reținând că soții S. au dobândit imobilul prin   act cu titlu

oneros și au fost de bună-credință la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare astfel încât nu este aplicabilă regula „

resoluto jure

dantis resolvitur jus accipientis”.

Curtea

de Apel Alba-Iulia, prin  decizia civilă nr.1155 din 21 mai 2001 a  admis

recursul declarat de reclamanți, a modificat atât decizia  pronunțată în apel

cât și sentința judecătoriei și, procedând la o nouă judecată, a admis în parte

acțiunea reclamanților, constatând nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat  între pârâți, a fost respins însă capătul de cerere privind evacuarea

pârâților S.

Pentru

a pronunța această soluție instanța de recurs a reținut că în cauză este aplicabil

principiul „

accesorium sequitur principale”,

potrivit căruia anularea

încheierii de intabulare a dreptului de proprietate în favoarea statului atrage

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat  între pârâți. S.C. „F.”

SA a fost de rea-credință la încheierea contractului iar reaua-credință se

răsfrânge și asupra cumpărătorilor.

Referitor

la capătul de cerere privind evacuarea, instanța de recurs a apreciat că

reclamanții trebuie să se  conformeze procedurii de prelungire a contractului

de închiriere, conform dispozițiilor OG nr.40/199.

Această

ultimă decizie este criticată prin recursul în anulare,  susținându-se că este

esențial nelegală și vădit netemeinică.

Recursul

în anulare este întemeiat.

Curtea

de apel a ignorat ori interpretat greșit o serie de elemente esențiale ale

cauzei, modificând decizia tribunalului care este corectă din toate punctele de

vedere.

Astfel,

pârâții S. A. și P., chiriași în imobil, l-au cumpărat prin contractul

nr.15009/11 februarie 1997, încheiat în temeiul art.9 din Legea nr.112/1995,

dată la care bunul era în  proprietatea statului și nu în administrarea S.C.

„F.” SA, nefigurând pe lista Comisiei județene Alba pentru aplicarea

dispozițiilor Legii nr.112/1995.

Mai

mult, așa cum rezultă din îscrisurile aflate la dosarul cauzei, anterior

încheierii contractului, pârâta vânzătoare S.C. „F.” SA a făcut demersurile

necesare pentru a evita posibilitatea ivirii mai multor titluri concurente

asupra aceluiași imobil, respectând astfel prevederilre art.8 alin.2 din Normele

metodologice pentru aplicarea Legii nr.112/1995, aprobate prin HG nr.20/1996,

modificată prin HG nr.11/1997. La data întocmirii formelor de înstrăinare nu

era înregistrat nici un litigiu și nici măcar vreo notificare cu privire la

imobil, contestarea valabilității titlului statului fiind ulterioară

perfectării contractului de vânzare-cumpărare.

Așadar,

la data încheierii actului, statul avea un titlu de proprietate valabil și încă

necontestat asupra bunului iar pârâții S. vocația de a cumpăra în condițiile

Legii nr.112/1995.

Toate

probele administrate atestă că părțile contractante nu au cunoscut faptul că

reclamanta S.V.a  formulat o cerere de restituire în natură a imobilului,

întemeiată pe dispozițiile Legii nr.112/1995.

Instanța

de recurs, fără nici un element probatoriu, a reținut situația contrară, de

unde a tras concluzia eronată că vânzătoarea a fost de rea-credință și că

această atitudine s-ar răsfrânge (!) și asupra pârâților S..

În

realitate, contractul de vânzare-cumpărare, încheiat anterior exercitării

oricărei acțiuni în  justiție împotriva statului,  nu poate fi considerat ca

fiind lovit de nulitate absolută întrucât pârâții cumpărători au fost de

bună-credințăla data încheierii actului, având toate temeiurile să considere că

vânzătorul este proprietarul lucrului vândut. În favoarea acestora operează

prezumția legală prevăzută de art.32 din Decretul nr.115/1938 și preluată de

art.33 din Legea nr.7/1996, care nu a fost infirmată prin vreo dovadă

contrarie.

Dobândind

deci cu titlu oneros și cu bună-credință, pârâții cumpărători sunt apărați de

aplicarea prinicipiului „

resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”,

titlul lor de proprietate fiind valabil.

Așa

fiind, constatându-se fondat recursul în anulare, se va admite în baza

dispozițiilor art.330

3

, 304 pct.9 și 312 C.proc.civ., modificându-se

decizia atacată în sensul respingerii recursului declarat de reclamanți

împotriva deciziei tribunalului, care va fi menținută.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE

:

Admite

recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr.1155 din 21.05.2001 a

Curții de Apel Alba Iulia, Secția civilă.

Modifică

decizia în sensul că respinge recursul declarat de reclamanții S.V.și

L.N.A.împotriva deciziei civile nr.215 din 20.02.2001 a Tribunalului Alba pe

care o menține.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2003.