ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1487/2003

La data de 28 martie 2003 s-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr.1155 din 21.05.2001 a Curții de Apel Alba Iulia – Secția civilă. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 28 martie 2003, care face parte integrantă din prezenta iar pronunțarea s-a amânat la 8 aprilie 2003, apoi la 10 aprilie 2003. C U R T E A , Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 21 mai 2002 Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat în conformitate cu prevederile art.27 lit.f din Legea nr.92/1992 republicată și ale art.300 pct.2 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin OUG nr.138/2000 și nr.59/2001, recurs în anulare împotriva deciziei civile nr.1155/21 mai 2001 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia.

S-a arătat că această hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și că este, în același timp, vădit netemeinică. A fost atașat dosarul cauzei, din examinarea căruia Curtea reține următoarele : Prin acțiunea înregistrată la 24 mai 2000 pe rolul Judecătoriei Alba –Iulia, reclamanții S.V.și L.N.A.au chemat în judecată pârâții S.C. „F.” SA, S. A. și S. P. solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.15009/11 februarie 1997 încheiat între pârâți (S.C. „F.” SA în calitate de vânzător iar soții S. în calitate de cumpărători) și evacuarea acestora din urmă din imobilul situat în Alba Iulia, str.Traian nr.27.

În motivarea acțiunii au arătat că prin efectul sentinței civile nr.3217/1998 pronunțată de Judecătoria Alba-Iulia, s-a redobândit proprietatea asupra imobilului de către reclamanta S.V. Ea l-a vândut ulterior reclamantului L. iar pârâții se prevalează de împrejurarea că anterior reconstituirii dreptului de proprietate, conform dispozițiilor Legii nr.112/1995, imobilul fusese înstrăinat către chiriașii S. Or, susține reclamanta, acest contract dintre pârâți este nul absolut, fiind încheiat cu rea-credință și în frauda intereselor adevăratului proprietar. Judecătoria Alba-Iulia, prin sentința civilă nr.3043 din 29 iunie 2000, a admis acțiunea reclamanților, constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâții S.C.

„F.” S A și soții S. și dispunând evacuarea acestora din urmă din imobil. Instanța a reținut în esență că titlul de proprietate al statului a fost desființat în mod irevocabil astfel încât contractul de vânzare-cumpărare nr.15009/11 februarie 1997 este lovit de nulitate, fiind subsecvent actului principal declarat nul. Prin decizia civilă nr.215 A din 20 februarie 2001 Tribunalul Alba a admis apelurile declarate de pârâți, a desființat sentința și pe fond a respins acțiunea reclamanților, reținând că soții S. au dobândit imobilul prin act cu titlu oneros și au fost de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare astfel încât nu este aplicabilă regula „ resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis”.

Curtea de Apel Alba-Iulia, prin decizia civilă nr.1155 din 21 mai 2001 a admis recursul declarat de reclamanți, a modificat atât decizia pronunțată în apel cât și sentința judecătoriei și, procedând la o nouă judecată, a admis în parte acțiunea reclamanților, constatând nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți, a fost respins însă capătul de cerere privind evacuarea pârâților S. Pentru a pronunța această soluție instanța de recurs a reținut că în cauză este aplicabil principiul „ accesorium sequitur principale”, potrivit căruia anularea încheierii de intabulare a dreptului de proprietate în favoarea statului atrage nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți.

S.C. „F.” SA a fost de rea-credință la încheierea contractului iar reaua-credință se răsfrânge și asupra cumpărătorilor. Referitor la capătul de cerere privind evacuarea, instanța de recurs a apreciat că reclamanții trebuie să se conformeze procedurii de prelungire a contractului de închiriere, conform dispozițiilor OG nr.40/199. Această ultimă decizie este criticată prin recursul în anulare, susținându-se că este esențial nelegală și vădit netemeinică. Recursul în anulare este întemeiat. Curtea de apel a ignorat ori interpretat greșit o serie de elemente esențiale ale cauzei, modificând decizia tribunalului care este corectă din toate punctele de vedere. Astfel, pârâții S. A. și P., chiriași în imobil, l-au cumpărat prin contractul nr.15009/11 februarie 1997, încheiat în temeiul art.9 din Legea nr.112/1995, dată la care bunul era în proprietatea statului și nu în administrarea S.C.

„F.” SA, nefigurând pe lista Comisiei județene Alba pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr.112/1995. Mai mult, așa cum rezultă din îscrisurile aflate la dosarul cauzei, anterior încheierii contractului, pârâta vânzătoare S.C. „F.” SA a făcut demersurile necesare pentru a evita posibilitatea ivirii mai multor titluri concurente asupra aceluiași imobil, respectând astfel prevederilre art.8 alin.2 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.112/1995, aprobate prin HG nr.20/1996, modificată prin HG nr.11/1997. La data întocmirii formelor de înstrăinare nu era înregistrat nici un litigiu și nici măcar vreo notificare cu privire la imobil, contestarea valabilității titlului statului fiind ulterioară perfectării contractului de vânzare-cumpărare.

Așadar, la data încheierii actului, statul avea un titlu de proprietate valabil și încă necontestat asupra bunului iar pârâții S. vocația de a cumpăra în condițiile Legii nr.112/1995. Toate probele administrate atestă că părțile contractante nu au cunoscut faptul că reclamanta S.V.a formulat o cerere de restituire în natură a imobilului, întemeiată pe dispozițiile Legii nr.112/1995. Instanța de recurs, fără nici un element probatoriu, a reținut situația contrară, de unde a tras concluzia eronată că vânzătoarea a fost de rea-credință și că această atitudine s-ar răsfrânge (!) și asupra pârâților S.. În realitate, contractul de vânzare-cumpărare, încheiat anterior exercitării oricărei acțiuni în justiție împotriva statului, nu poate fi considerat ca fiind lovit de nulitate absolută întrucât pârâții cumpărători au fost de bună-credințăla data încheierii actului, având toate temeiurile să considere că vânzătorul este proprietarul lucrului vândut.

În favoarea acestora operează prezumția legală prevăzută de art.32 din Decretul nr.115/1938 și preluată de art.33 din Legea nr.7/1996, care nu a fost infirmată prin vreo dovadă contrarie. Dobândind deci cu titlu oneros și cu bună-credință, pârâții cumpărători sunt apărați de aplicarea prinicipiului „ resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”, titlul lor de proprietate fiind valabil. Așa fiind, constatându-se fondat recursul în anulare, se va admite în baza dispozițiilor art.330 3 , 304 pct.9 și 312 C.proc.civ., modificându-se decizia atacată în sensul respingerii recursului declarat de reclamanți împotriva deciziei tribunalului, care va fi menținută. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE : Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr.1155 din 21.05.2001 a Curții de Apel Alba Iulia, Secția civilă. Modifică decizia în sensul că respinge recursul declarat de reclamanții S.V.și L.N.A.împotriva deciziei civile nr.215 din 20.02.2001 a Tribunalului Alba pe care o menține. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2003.