ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3156/2003

La data de 18 iunie 2003, s-a luat în examinare recursul

în anulare  declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție  împotriva deciziei nr.  3713   din  18 decembrie 2001  a

Curții de Apel  București – Secția a IV-a civilă.

Dezbaterile au

fost consemnate în încheierea cu data de 18 iunie 2003 iar pronunțarea deciziei

s-a amânat la 24 iunie 2003, la 8 iulie 2003 apoi la 10 iulie 2003.

C U R T E A

Asupra

recursului în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 19

mai 2000, reclamanta Parohia „Sfânta Vineri Nouă” a chemat în judecată pe

pârâții D.V.și D.T., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună evacuarea pârâților din locuința pe care o ocupă fără titlu locativ,

contractul lor de închiriere încheiat cu reclamanta în anul 1968 fiind expirat.

În drept reclamanta

a invocat prevederile art.480 C.civ..

Prin sentința

civilă nr. 1048 din 24 ianuarie 2001 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1

București, s-a admis acțiunea și s-a dispus evacuarea pârâților din locuința

care o dețin, pentru lipsa titlului locativ.

S-a reținut în

motivarea sentinței că reclamanta, în calitate de proprietară, a încheiat cu

pârâta D.E.M.contractul de închiriere nr. 161 din 28 iunie 1968, pe o durată de

3 ani, apoi un nou contract nr. 11 din 25 ianuarie 1970 a intervenit între

părți pentru o perioadă de 3 ani, până la 1 ianuarie 1973, când închirierea a

încetat de drept, prin simpla împlinire a termenului, astfel că pârâții ocupă

fără drept locuința.

Apelul

declarat de pârâți împotriva sentinței a fost respins ca nefondat de Tribunalul

București, Secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 2125/A din 29 iunie 2001.

În

considerentele deciziei s-a reținut că durata contractului de închiriere nr. 11

din 25 ianuarie 1970 nu a fost prelungită de drept în baza Legii  nr. 17/1994

întrucât prorogarea dispusă de lege s-a referit la contractele încheiate în

temeiul Legii nr.5/1973, iar contractul în discuție s-a încheiat anterior

acestei legi. De asemenea, nu sunt incidente prevederile O.U.G.nr.40/1999, iar

pe de altă parte, spațiul în litigiu este o locuință de serviciu care nu poate

fi ocupată decât de personalul bisericesc.

Recursul

declarat de pârâți împotriva deciziei a fost admis de Curtea de Apel București,

Secția a IV-a civilă, care prin decizia civilă nr. 3713 din 18 decembrie 2001 a

modificat decizia atacată, a admis apelul pârâților, a schimbat în tot

sentința, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Pentru a

hotărî astfel, instanța a reținut că spațiul locativ din care se solicită

evacuarea recurenților-pârâți nu este locuință de serviciu, chiar dacă

apartamentul este situat la aceeași adresă cu sediul reclamantei proprietare.

S-a mai

argumentat în sprijinul soluției că în temeiul unor acte normative contractului

de închiriere i s-au aplicat prorogările legale prevăzute în Legea nr.17/1994

și O.U.G.nr. 40/1999, iar notificarea trimisă de intimata-reclamantă nu a

respectat condițiile impuse de art. 10 din O.U.G.nr.40/1999, consecința fiind

prelungirea de drept a contractului de închiriere până la încheierea unui nou

contract.

Împotriva deciziei

nr. 3713 din 18 decembrie 2001 a Curții de Apel București, Secția a IV- a

civilă, a declarat recurs în anulare Procurorul general al Parchetului de pe

lângă Curtea Supremă de Justiție, invocând prevederile art. 330 pct. 2

C.proc.civ..

Se susține în

motivarea recursului în anulare că hotărârea atacată a fost pronunțată cu

încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat soluționarea greșită a

cauzei, decizia fiind vădit netemeinică.

Reclamanta

proprietară a imobilului dobândit prin cumpărare la 19 octombrie 1936 a

închiriat pârâtei D.E.M.locuința din litigiu în baza contractului de închiriere

nr. 161 din 28 iunie 1968 pe o perioadă de 3 ani, în temeiul Legii nr.10/1968,

locațiune reînnoită prin contractele de închiriere nr. 11 din 25 ianuarie 1970,

termenul locațiunii fiind prelungit până la data de 1 ianuarie 1973.

Întrucât

locuința a fost închiriată în condițiile Legii nr.10/1968 și nu ale Legii

nr.5/1973, intrată în vigoare după încheierea contractului de locațiune 31

martie 1973, în speță sunt incidente prevederile art. 2 din Legea nr. 17/1994.

Conform acestor dispoziții legale, contractele de închiriere existente la 1

ianuarie 1988, precum și cele încheiate și expirate după această dată, se

reînnoiesc în aceleași condiții, dacă chiriașul ocupă și în prezent spațiul

locativ care a format obiectul închirierii.

Prin urmare,

spre deosebire de locuințele închiriate conform Legii nr.5/1973, privitor la

care termenul se prelungește de drept (art. 1 din Legea nr.17/1994) în cazul

celorlalte imobile, pentru a opera prorogarea legală, s-a instituit condiția

reînnoirii contractului care în speță nu a fost reînnoit după 1 ianuarie 1988,

astfel încât pârâții nu beneficiază de prorogarea legală prevăzută de Legea

nr.17/1994.

Pe cale de

consecință, nu sunt aplicabile nici dispozițiile O.U.G.nr.40/1999, modificată

și aprobată prin Legea nr.241/2001, potrivit cărora sunt prelungite de drept

contractele de închiriere încheiate în baza Legii nr.17/1994.

Pe de altă

parte, conform art. 1437 C.civ., dacă locatarul a rămas în folosința lucrului

și după expirarea termenului contractual, a operat tacita relocațiune, pârâții

beneficiind doar de prorogarea legală prevăzută de Decretul nr.386/1983, iar

tacita relocațiune poate fi împiedicată prin denunțarea contractului, care reprezintă

manifestarea de voință a locatorului de a nu reînnoi contractul.

În cauză,

manifestarea de voință s-a exteriorizat prin notificarea nr. 734 din 22

februarie 2000, conform căreia reclamanta a înțeles să denunțe contractul, deci

pârâții nu mai dețin un titlu valabil în baza căruia să exercite folosința

asupra imobilului în litigiu.

Se solicită în

temeiul dispozițiilor art. 314 C.proc.civ. admiterea recursului în anulare,

casarea deciziei atacate și respingerea recursului introdus de pârâți.

Recursul în

anulare este nefondat pentru motivele ce se vor expune:

Contrar

susținerii formulată în sensul că pârâții au beneficiat de o singură prorogare

legală a contractului de închiriere, anume prin Decretul nr. 386/1983, durata

contractului lor de închiriere a fost prelungită de drept în baza mai multor

acte normative.

Contractul

inițial, încheiat la 28 iunie 1968 pe o durată de 3 ani, s-a reînnoit la 25

ianuarie 1970, încheiat de asemenea pe 3 ani, până la 25 ianuarie 1973.

Anterior expirării termenului contractului de închiriere, a intrat în vigoare

Decretul nr. 554 din 30 decembrie 1972, care a prelungit de drept contractele

de închiriere privind suprafețele locative cu destinație de locuințe,

indiferent de proprietar, existente la data de 1 ianuarie 1973, până la 1

ianuarie 1978.

Actul normativ

a fost urmat de Decretul nr.13 din 7 februarie 1978, care în art. 1 a dispus

prelungirea contractelor de închiriere privind suprafețele locative cu

destinație de locuințe, indiferent de proprietar, existente la data de 1

ianuarie 1978, până la 1 ianuarie 1983, după care Decretul nr.386 din 18

octombrie 1983 a prelungit, în aceleași condiții ca și decretele anterioare,

contractele de închiriere existente la 1 ianuarie 1983 până la data de 1

ianuarie 1988.

Prin art. 2 din

Legea nr.17 din 8 aprilie 1994 s-au reînnoit contractele de închiriere

existente la 1 ianuarie 1988, cum este cel în cauză, în aceleași condiții în

care a operat și prelungirea de drept a contractelor prevăzute în art. 1 din

lege, adică reînnoirea s-a produs în puterea legii, prin efectul dispoziției

legale și indiferent de proprietar.

Nici o rațiune

nu justifică existența unui tratament juridic diferențiat între contractele de

închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe, supuse normării

și închirierii conform Legii nr.5/1973 – pentru care prelungirea operează de

drept pe o perioadă de 5 ani conform art. 1 din Legea nr. 17/1994 – și

contractele de închiriere având ca obiect aceleași suprafețe prevăzute în art.

1, existente la 1 ianuarie 1988, care se reînnoiesc în aceleași condiții, dar

tot prin efectul legii dacă chiriașul ocupă și în prezent spațiul locativ care

a format obiectul închirierii, conform art. 2 din Legea nr. 17/1994, în ambele

ipoteze contractele, fie că sunt în curs de derulare (art. 1) fie că se

reînnoiesc (art. 2) au aceeași finalitate, anume prelungirea de drept, în

puterea legii, a efectelor juridice ale închirierii, indiferent de data

încheierii contractului inițial de închiriere, mai puțin contractele încheiate

după 1 ianuarie 1990 potrivit precizării din art. 5 a Legii nr. 17/1994.

Așadar pârâții

beneficiază de prorogarea legală a contractului de închiriere prevăzută de

Legea nr.17/1994 și în prezent raporturile lor locative privind apartamentul

din litigiu sunt guvernate de dispozițiile O.U.G.nr. 40/1999.

Drept urmare,

pentru a încheia noul contract de închiriere în condițiile pretinse de art. 10

– 11 din O.U.G.nr. 40/1999, reclamanta trebuia să notifice pârâților data și

locul întâlnirii, ceea ce nu a făcut, iar nerespectarea de către proprietar a

dispozițiilor art. 10 alin. 1 atrage prelungirea de drept a contractului de

închiriere anterior până la încheierea unui nou contract de închiriere, conform

art. 11 alin. 1 din ordonanța de urgență.

Interpretarea

dată notificării în motivarea recursului în anulare nu poate fi acceptată, ea

nu constituie o denunțare a contractului pentru că efectele acestuia erau

prelungite în puterea legii, proprietarul putea refuza prelungirea sau

reînnoirea contractului de închiriere numai în cazurile expres și limitativ

prevăzute în art. 13 și respectiv 14 din ordonanța de urgență, nici unul dintre

ele nefiind prezente în speță.

Modificarea

adusă textului articolului 2 din O.U.G.nr. 40/1999 prin Legea nr.241 din 16 mai

2001 de aprobare a ordonanței este în sprijinul soluției. În noua sa redactare,

textul prevede prelungirea contractelor de închiriere prelungite sau reînnoite

în temeiul Legii nr. 17/1994 pentru suprafețele cu destinație de locuințe

proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, lipsind referirea

la locuințele redobândite de foștii proprietari, care ar fi putut lăsa să se

înțeleagă că doar acestor locuințe le sunt aplicabile prevederile ordonanței.

Pentru aceste

considerente, recursul în anulare urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE:

Respinge, ca

nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 3713 din 18

decembrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV – a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  10 iulie   2003.