ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5063/2005

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele;

Prin

acțiunea înregistrată la nr. 7520 din 17 iunie 2001, la Judecătoria sector 1

București reclamantele P.D.I.E. și S.R.E.M. au chemat în judecată pe pârâtul

B.I., solicitând instanței ca prin hotărârea care se va pronunța să dispună

evacuarea pârâtului din imobilul situat în sector 1, deoarece pârâtul locuiește

în imobil, fără titlu.

Judecătoria sector 1 București a

respins acțiunea, ca neîntemeiată, prin sentința nr. 6612 din 28 octombrie

2003.

Apelul declarat de reclamante,

împotriva sentinței nr. 6612/2003, a fost admis, prin decizia nr. 841/A din 27

aprilie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și în

consecință s-a dispus schimbarea, în tot, a sentinței, în sensul admiterii

acțiunii și evocării pârâtului.

Pentru a pronunța această decizie,

Curtea a constatat că pârâtul nu poate beneficia de prelungirea contractului de

închiriere conform art. 13 lit. b) din O.U.G. nr. 40/1999 privind protecția

chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinație de locuințe,

deoarece după data de 1 ianuarie 1990 a înstrăinat o locuință, în aceeași

localitate.

Împotriva deciziei nr. 841/2003 a

declarat recurs pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea recursului, se susține,

în esență, că nu i se aplică dispozițiile art. 13 lit. b) din O.U.G. nr.

40/1999 întrucât reclamantele nu au respectat dispozițiile art. 10 alin. (1)

din O.U.G. nr. 40/1999 în sensul că nu l-au notificat în condițiile prevăzute

de acest articol, ci i-au trimis o somație. De asemenea pârâtul mai arată că a răspuns

somației, solicitând reclamantelor să se prezinte la Administrația Financiară a

sectorului 1, pentru a încheia un nou contract de închiriere, prin negociere,

dar acestea nu s-au prezentat.

Referitor la imobilul din str. L.,

pârâtul susține că „nu a figurat vreodată ca proprietar al acestui imobil” ci

„a aflat de proprietate asupra imobilului abia în anul 2000”, iar partajul

bunurilor comune, în cadrul căruia pârâtul a fost de acord ca imobilul din str.

L nr. 24 să revină fostei soții, s-a făcut după data restituirii către

reclamante a imobilului din str. L. nr. 36, din lipsă de bani.

În raport de motivele invocate,

pârâtul solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii instanței de

apel, în sensul menținerii soluției pronunțate de prima instanță.

Înalta Curte, analizând actele și

lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs, invocate, constată că

prin Dispoziția nr. 404 din 18 aprilie 2002 Primarul General al Municipiului

București a dispus restituirea, în proprietatea reclamantelor, imobilului din

str. L. nr. 36 sector 1, în baza sentinței civile nr. 2324 din 26 februarie

2001 a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă și în

consecință, s-a încheiat procesul verbal nr. 9345 din 10 iunie 2002 privind

predarea-primirea imobilului.

La data de 8 iulie 2002 reclamantele

au solicitat, în scris, pârâtul ca în termen de 30 de zile să predea spațiul,

iar pârâtul a răspuns prin notificarea din 2 iulie 2002 în sensul că nu a fost

notificat în termenul prevăzut de dispozițiile O.U.G. nr. 40/1999 și că

întrucât ocupă spațiul în baza unui contract de închiriere încheiat în anul

1999 pentru o perioadă de 5 ani, solicită reclamantelor încheierea unui nou

contract de închiriere.

Prin notificarea nr. 42 din 22

ianuarie 2003, reclamantele solicită pârâtului să elibereze spațiul, în termen

de 10 zile de la primirea notificării, precizând că pârâtul este proprietarul

imobilului situat în București, pe aceeași stradă, L., la nr. 24 Corp B sector

1.

Conform contractului de închiriere

înregistrat la nr. 22643 din 2 noiembrie 1999, imobilul din str. L., corp A,

apartament 2, parter, este ocupat de pârâtul B.I., soția acestuia B.L. și copii

lor minori B.F. și B.R., termenul de închiriere este de 5 ani (18 decembrie

1999–18 aprilie 2004).

Potrivit contractului de vânzare

cumpărare-cumpărare autentificat la nr. 23834 din 26 octombrie 1993, soții I.F.

și I.I. au vândut cumpărătoarei B.L., căsătorită cu B.I. apartamentul corp B

dispus pe 2 nivele parter și etaj, sistem duplex, compus din hol, 2 camere,

cameră serviciu, baie, bucătărie, cămară și 2 boxe situat str. L. nr. 24 sector

1 București, cu prețul de 400.000 lei; vânzătorii și-au rezervat dreptul de

uzufruct asupra apartamentului până la decesul ultimului uzufructar.

I.F. a decedat la 20 noiembrie 1997

iar I.I. la 19 februarie 1999, astfel încât după data de 19 februarie 1999

pârâtul și familia sa puteau să locuiască în apartamentul proprietatea lor.

Prin sentința civilă nr. 3545 din 21

februarie 2000 a Judecătoriei sector 1 București s-a desfăcut căsătoria soților

B.L. și B.I., după care B.L. a formulat acțiune pentru partajul bunurilor

comune, la 24 iulie 2002, soluționată printr-o tranzacție, sentința nr. 8477

din 10 octombrie 2002 a Judecătoriei sector 1 București, în sensul că B.L. a

primit apartamentul din str. L. nr. 24 corp B și o parte din bunurile mobile,

iar pârâtul B.I. a primit celelalte bunuri mobile.

Astfel fiind, rezultă că începând cu

data de 19 februarie 1999 pârâtul, titularul contractului de închiriere și

membrii familiei lui, deși avea în proprietate și putea locui în apartamentul

din str. L. nr. 24, a locuit în continuare, pe aceeași stradă, L. nr. 36, în

apartamentul în litigiu, deși reclamantele îi solicitaseră de 2 ori să

elibereze spațiul.

Din declarația dată la 25 septembrie

2003, în fața notarului public L.L.A. de către H.H., domiciliat în str. L. nr.

24 sector 1, rezultă că apartamentul proprietatea soților B.L. și I. era

închiriat firmei SC N.S., iar L.B. locuia în apartamentul în litigiu, L. nr. 36

sector 1.

Potrivit art. 13 lit. b) din O.U.G.

nr. 40/1999 prelungirea contractelor de închiriere nu se aplică în cazul

contractelor de închiriere pentru spațiile cu destinație de locuință

proprietate particulară, ai căror titulari de contract sau membrii de familie

menționați în contract sunt proprietari ai unei locuințe corespunzătoare ori au

înstrăinat o locuință corespunzătoare după data de 1 ianuarie 1990, în aceeași

localitate.

Întrucât pârâtul, titularul

contractului de închiriere, avea în proprietate un apartament încă din data de

26 octombrie 1993 în care putea locui efectiv după data de 19 februarie 1999,

iar ulterior acest apartament a făcut obiectul tranzacției privind partajul

bunurilor comune este evident că în speță sunt incidente dispozițiile art. 13

lit. b), din O.U.G. nr. 40/1999, precizat și în consecință, pe de o parte,

prelungirea contractului închiriere nu se aplică, iar pe de altă parte este

irelevantă împrejurarea că reclamantele aveau obligația să notifice, în

condițiile O.U.G. nr. 49/1999 pe pârât, să le predea spațiul.

Pârâtul putea invoca dispozițiile

art. 10 privind respectarea formei și a termenului de notificare, doar dacă nu

ar fi fost în situația prevăzută de art. 13 lit. b), care reglementează expres

cazurile în care nu se aplică prelungirea contractelor de închiriere.

În raport de aceste considerente,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat și în

conformitate urmează a fi respins, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DISPUNE

Respinge,

ca nefondat recursul declarat de pârâtul B.I. împotriva sentinței civile nr.

841 din 27 aprilie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi 9 iunie 2005.