ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5517/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 5361 din 11

septembrie 2003, Judecătoria sectorului 1 București a admis cererea formulată

de reclamanta T.M.N.C., în contradictoriu cu pârâții G.A. și G.E. și a dispus

evacuarea pârâților din imobilul situat în București, sector 1.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate

asupra apartamentului situat în București, împreună cu dependințele și cota

parte de 9/80 din terenul aferent, prin actul dotal nr. 3925 din 31 ianuarie

1946, încheiat la căsătoria acesteia cu T.T.

Imobilul a fost naționalizat, însă

prin sentința civilă nr. 9292 din 10 iunie 1999, Judecătoria sectorului 1

București a hotărât lăsarea lui în deplină proprietate și liniștită posesie a

reclamantei, iar prin dispoziția nr. 1212 din 2 august 1999, dată de Primarul

general al municipiului București, a fost restituit fostei proprietare.

Prin contractul de închiriere nr. 15434

din 20 octombrie 1994, pârâtului G.A. și familiei sale i-au fost închiriate, în

folosință exclusivă, două camere, cămara, debara și veranda din acest

apartament, iar bucătăria, baia, oficiul, vestibulul și culoarul, în folosință

comună, pe un termen de 5 ani, până la data de 18 aprilie 1999. Conform O.U.G.

nr. 40/1999, locațiunea a fost reînnoită prin contractul nr. 21659 din 30

august 1999.

Reclamanta a cerut ca pârâții să fie

obligați să elibereze imobilul, cerere calificată de instanță ca fiind

evacuare, în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 40/1999.

Reține instanța de fond, că cererea

de evacuare a pârâților din spațiul deținut conform contractului de închiriere

este întemeiată, deoarece o dată cu restituirea apartamentului raporturile

locative ale pârâților au suferit modificări. Prorogarea legală a contractului

de închiriere a pârâților este valabilă și în cazul redobândirii imobilului de

către fostul proprietar, dar aceștia au obligația încheierii unui contract de

închiriere, contract care trebuie să conțină clauzele prevăzute de art. 21 din

Legea nr.114/1996.

Articolul 13 din O.U.G. nr. 40/1999 se

referă la situații de excepție, când reînnoirea contractului de închiriere nu operează.

Textul prevede că reînnoirea contractului nu se aplică în cazul chiriașului

care are un comportament ce face imposibilă conviețuirea sau împiedică

folosirea normală a locuinței.

Or, pârâții au săvârșit fapte

repetate, șicane permanente la adresa reclamantei, prin aceea că au refuzat

proprietarului folosirea normală a locuinței, constând în posibilitatea de a

viziona locuința și de a deține cheile imobilului pentru accesul în locuință.

Aceste fapte au caracter unilateral, fiind săvârșite prin inacțiuni, iar dovada

faptelor o constituie notificarea adresată pârâților prin intermediul Biroului

Executorului Judecătoresc I.R., sub nr. 272 din 28 mai 2003.

Pârâții nu au înțeles să răspundă la

notificare și nu s-au prezentat nici în fața instanței.

Pentru spațiile ocupate în mod

samavolnic (două camere de locuit și dependințe) cererea de evacuare este

întemeiată, deoarece pârâții sunt detentori precari, calitate care nu poate fi

ocrotită prin permiterea continuării actelor de folosință.

Curtea de Apel București, prin

decizia civilă nr. 973 A din 13 noiembrie 2004, a respins apelul declarat de

pârâți, reținând că apelanții au șicanat permanent pe reclamantă, „refuzând folosirea

normală a locuinței de către aceasta, constând în posibilitatea de a vizita

locuința, de a avea acces în ea și de a deține cheile imobilului”. Se mai

reține, că aceștia nu au formulat critici concrete privind soluția pronunțată

prin hotărârea apelată, arătând doar că sunt în vârstă și nu pot procura o altă

locuință.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs pârâții care, invocând art. 304 pct. 7, 9, 10 C. proc. civ., în

esență, formulează următoarele critici.

- Cu privire la spațiile ocupate cu

contract de închiriere operează autoritatea de lucru judecat, deoarece acțiunea

este întemeiată pe art. 13 lit. c) din O.U.G. nr. 40/1999, iar între aceleași

părți s-a mai purtat un proces având același obiect. În acel proces, instanța a

reținut că nu s-a dovedit incidența în cauză a art. 13 din Ordonanță.

- Hotărârea atacată este pronunțată

cu aplicarea greșită a art. 13 din O.U.G. nr. 40/1990, pentru că prelungirea

contractului operează o singură dată în cadrul termenului prevăzut de lege și o

dată contractul prelungit la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 40/1999,

situațiile prevăzute de art. 13 nu mai sunt aplicabile. De aceea, cauzele de

exceptare de la prelungirea duratei contractelor de închiriere trebuie să

existe la data la care operează prelungirea. Or, ele nu existau la acea dată,

fapt dovedit cu decizia civilă nr. 2151/A din 12 decembrie 2003, iar prin

menținerea hotărârii instanței de fond au fost extinse cauzele de exceptare de

la regula prelungirii, acordându-le puterea unei încetări a contractului de

plin drept, ceea ce adaugă la lege.

Susțin recurenții, că nu s-a făcut

dovada că s-au opus la utilizarea spațiilor de către reclamantă.

- Pentru spațiile pe care pârâții nu

le dețin în calitate de chiriași, în cererea de apel s-a invocat lipsa de

interes a reclamanților, iar în subsidiar s-a invocat faptul că cererea este

neîntemeiată, deoarece spațiul este liber, nu este încuiat, pârâții nu l-au

deținut niciodată și nu s-au opus la folosirea lui.

Recurenții arată că au invocat la

instanța de apel că s-au încălcat dispozițiile Codului de procedură civilă sub

aspectul administrării probatoriului, pentru că s-a reținut că lipsa pârâților

la proces echivalează cu o recunoaștere a drepturilor, deși nu s-a administrat

proba cu interogatoriu sau vreo altă probă.

- Instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra excepțiilor autorității lucrului judecat și lipsei de interes și nu a

permis apelanților să facă dovada că nu s-au opus la intrarea proprietarilor în

apartament și că nu au avut un comportament care face imposibilă conviețuirea.

- Hotărârea atacată nu cuprinde

motivele pe care se sprijină, pentru că nu se arată care sunt motivele

înlăturării susținerilor apelanților, invocate prin motivele de apel.

Recursul va fi admis, pentru

următoarele considerente.

Criticile formulate fac posibilă

încadrarea în motivele de recurs invocate de recurenți și sunt incidente

dispozițiile înscrise în art. 304 pct. 7 și 10 C. proc. civ.

Instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra excepțiilor invocate de apelanți și nu a răspuns criticilor formulate de

aceștia prin declarația de apel și cererea aflată la dosar, depusă anterior

primului termen de judecată.

Fără să facă referiri la probele

administrate în cauză și la dispozițiile legale pe care și-a întemeiat soluția

respingerii apelului, instanța reține doar că pârâții au șicanat-o permanent pe

reclamantă și că nu au formulat nici o critică concretă, deși în termenul

prevăzut de art. 287 alin. (2) C. proc. civ., apelanții au depus la dosar ample

motive de apel în care invocă excepții, susțin că au notificat-o pe reclamantă

să încheie contract de închiriere, că nu folosesc spațiul pentru care nu au

contract de închiriere și că nu s-au opus ca reclamanta să pătrundă în imobil. Apelanții

au solicitat probe pentru dovedirea acestor împrejurări.

Ignorând motivele de apel formulate

de pârâți în termenul prevăzut de lege, instanța de apel, care a reținut că

apelanții nu au formulat critici concrete, nu s-a pronunțat asupra mijloacelor

de apărare invocate de aceștia și respingând probele solicitate atât în scris,

cât și oral la termenul când s-a soluționat apelul, nu a stabilit deplin

situația de fapt, în raport de care să se pronunțe asupra cererii de evacuare a

pârâților din imobilul proprietatea reclamantei.

Față de susținerile reclamantei că

pârâții prin comportamentul lor fac imposibilă conviețuirea, de apărările

apelanților că nu folosesc spațiul care este liber și neîncuiat și că nu s-au

opus niciodată ca reclamanta să folosească acest spațiu și de faptul că

instanța de fond a reținut că pârâții ar avea un comportament șicanator, doar

raportat la notificarea adresată acestora la data de 28 mai 2003, instanța de

apel trebuia să administreze probe pentru stabilirea împrejurării în raport de

care pot fi aplicate dispozițiile art. 13 din O.U.G. nr. 40/1999 (chiriașul are

un comportament ce face imposibilă conviețuirea sau împiedică folosirea normală

a locuinței), pe care instanța de fond și-a întemeiat soluția.

Argumentația sumară din hotărârea

atacată, fără referiri la criticile formulate de apelanți și nestabilirea

deplină a situației de fapt, nu oferă instanței de recurs posibilitatea de a

analiza legalitatea și temeinicia soluției admiterii acțiunii formulată de

reclamantă și evacuării pârâților din imobil, pronunțată de instanța de fond,

păstrată prin respingerea apelului declarat de pârâți.

Pentru considerentele expuse,

conform art. 312, art. 314 C. proc. civ., se va admite recursul, va fi casată

hotărârea atacată și se va trimite cauza instanței de apel spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâții G.A.

și G.E. împotriva deciziei nr. 973 A din 13 mai 2004 a Curții de Apel București,

secția a III–a civilă.

Casează decizia atacată și trimite

cauza pentru rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2005.