ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3880/2003

Asupra

recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

La 13 septembrie 1999, reclamantul H.G.E. a chemat în

judecată pârâta D.S.D. și Municipiul București, prin Consiliul General al

Municipiului București și Primarul general, solicitând a se constata nulitatea

absolută a contractului de închiriere nr. 10737/30 septembrie 1997 și a

contractului de vânzare cumpărare nr. 2568/14 septembrie 1998 încheiate între

S.C. H.N. S.A. în calitate de mandatar al pârâtului de  rândul 2 și pârâta de

rândul 1.

Reclamantul a mai cerut

obligarea pârâtei D.S.D. la restituirea în deplină proprietate a imobilului și

evacuarea acesteia.

In motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este

titularul dreptului de proprietate asupra apartamentului ocupat de pârâta D.S.D.,

calitate ce i-a fost recunoscută prin sentința civilă nr. 9083/8 iunie 1999 și

a introdus acțiune pentru rezilierea contractului de închiriere la 20 iulie 1998

întrucât pârâta D.S.D. nu a locuit în apartament, iar în timpul soluționării

cauzei ea a cumpărat locuința. Temeiul acțiunii, a precizat reclamantul, îl

constituie frauda la lege și cauza ilicită a contractului, precum și

prevederile Legii nr. 112/1995, art. 6 din H.G. nr. 11/1997 și art. 480 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 10518 din 5 iunie 2000, Judecătoria

sectorului 1 a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtele să lase

reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul din București,

mansardă, a dispus evacuarea pârâtei D.S.D. din imobilul de mai sus și s-au

respins capetele de cerere privind constatarea nulității contractului de

închiriere nr. 10737/30 septembrie 1997 și de vânzare-cumpărare nr. 2568/14

septembrie 1998, ca neîntemeiate.

În motivarea soluției, judecătoria a  reținut că prin

compararea titlurilor de proprietate, s-a dat eficiență titlului reclamantului,

care provine de la adevăratul proprietar, evacuarea pârâtei s-a dispus ca o

consecință a admiterii primului capăt de  cerere și ea nu are un titlu valabil,

iar cererea de constatare a nulității contractului de închiriere și cumpărare

s-a respins,  reclamantul nefăcând dovada nici uneia dintre cauzele de nulitate

invocate.

Apelul declarat de pârâta D.S.D., formulat împotriva

hotărârii primei instanțe, a fost admis de Tribunalul București, secția a V-a

civilă și de contencios administrativ, prin decizia nr. 2872 din 8 noiembrie

capătul de cerere privind evacuarea pârâtei ca neîntemeiat, menținând celelalte

dispoziții ale sentinței și a anulat ca netimbrat apelul formulat de pârâtul

Consiliul General al Municipiului București.

În justificarea respingerii cererii de evacuare a pârâtei,

instanța de apel a învederat că titlul locativ al pârâtei îl constituie

contractul de închiriere, care a fost menținut ca urmare a respingerii

capătului de cerere privind constatarea nulității lui.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia

nr. 1422 din 14 mai 2001, a respins ca nefondate recursurile formulate de

reclamant și de pârâta D.S.D.

Răspunzând criticilor pârâtei, curtea de apel a învederat că

instanțele au realizat o analiză corectă a titlurilor părților și au reținut că

titlul reclamantului este preferat, el provine de la adevăratul proprietar, iar

cel al pârâtei de la un proprietar aparent, anume statul.

Împotriva hotărârilor evocate a declarat recurs în anulare

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție,

fondat pe prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susținând că hotărârile

criticate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Se solicită casarea hotărârilor și respingerea acțiunii

introduse de reclamant.

În motivarea recursului în anulare se invocă prevederile

art. 46 din Legea nr. 10/2001, teza 2, potrivit cărora actele juridice de

înstrăinare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite

de nulitate absolută, în  afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună

credință, iar art. 18 lit. d) din aceeași lege dispune că măsurile reparatorii

se stabilesc în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Din coroborarea textelor de lege rezultă că persoanele care

au încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu bună credință sunt îndreptățite

să păstreze bunul și spre aceeași concluzie conduc și dispozițiile art. 1899

din C. civ., care stabilesc că buna credință se presupune întotdeauna, sarcina

probei contrare revine celui care susține existența relei credințe.

Pârâta a îndeplinit toate condițiile pretinse de lege pentru

a putea cumpăra apartamentul, sentința prin care s-a constatat preluarea

abuzivă de către stat a apartamentului de la reclamant s-a pronunțat după data

cumpărării, pârâta fiind așadar de bună credință și beneficiază de prevederile

Legii nr. 10/2001.

Criticile formulate în recursul în anulare împotriva

hotărârilor atacate sunt nefondate.

Buna credință a pârâtei în încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, care constituie argumentul principal în motivarea recursului

în anulare, nu poate fi reținută.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995, chiriașii titulari

de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari

sau moștenitorilor acestora pot opta pentru cumpărarea acestor apartamente.

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995,

aprobate prin H.G. nr. 11/1997 prevăd în art. 6 că dreptul de a  cumpăra

apartamentele în care locuiesc portivit art. 9 din lege, îl au numai chiriașii

care, având un contract de  închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele

respective la data intrării în vigoare a legii.

Pârâta, la 25 ianuarie 1996, data intrării în vigoare a

legii, nu ocupa apartamentul din litigiu și nici nu avea privitor la el un

contract de închiriere. Acesta s-a încheiat la 1 octombrie 1997, deci ulterior

intrării în vigoare a legii, cu precizarea că la data încheierii lui normele

metodologice evocate erau aplicabile, ele fiind aprobate la data de 18

februarie 1997 prin H.G. nr. 11/1997.

Întrucât pârâta nu întrunea condițiile prevăzute de lege

pentru a putea cumpăra apartamentul, susținerea bunei sale credințe nu are nici

un suport legal, iar prevederile Legii nr. 10/2001, intrate în vigoare  după

introducerea acțiunii reclamantului, nu au constituit temeiul legal al

pretențiilor acestuia.

Pentru aceste considerente recursul în anulare se va

respinge.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva sentinței civile nr. 10518 din 5 iunie 2000 a Judecătoriei sectorului

1 București, deciziei nr. 2872 din 8 noiembrie 2001 a Tribunalului București, secția

a –V-a civilă și de contencios  administrativ, și deciziei nr. 1422 din 14 mai

2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2003.