ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3880/2003

Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 13 septembrie 1999, reclamantul H.G.E. a chemat în judecată pârâta D.S.D. și Municipiul București, prin Consiliul General al Municipiului București și Primarul general, solicitând a se constata nulitatea absolută a contractului de închiriere nr. 10737/30 septembrie 1997 și a contractului de vânzare cumpărare nr. 2568/14 septembrie 1998 încheiate între S.C. H.N. S.A. în calitate de mandatar al pârâtului de rândul 2 și pârâta de rândul 1. Reclamantul a mai cerut obligarea pârâtei D.S.D. la restituirea în deplină proprietate a imobilului și evacuarea acesteia. In motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este titularul dreptului de proprietate asupra apartamentului ocupat de pârâta D.S.D., calitate ce i-a fost recunoscută prin sentința civilă nr. 9083/8 iunie 1999 și a introdus acțiune pentru rezilierea contractului de închiriere la 20 iulie 1998 întrucât pârâta D.S.D.

nu a locuit în apartament, iar în timpul soluționării cauzei ea a cumpărat locuința. Temeiul acțiunii, a precizat reclamantul, îl constituie frauda la lege și cauza ilicită a contractului, precum și prevederile Legii nr. 112/1995, art. 6 din H.G. nr. 11/1997 și art. 480 C. civ. Prin sentința civilă nr. 10518 din 5 iunie 2000, Judecătoria sectorului 1 a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtele să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul din București, mansardă, a dispus evacuarea pârâtei D.S.D. din imobilul de mai sus și s-au respins capetele de cerere privind constatarea nulității contractului de închiriere nr. 10737/30 septembrie 1997 și de vânzare-cumpărare nr. 2568/14 septembrie 1998, ca neîntemeiate.

În motivarea soluției, judecătoria a reținut că prin compararea titlurilor de proprietate, s-a dat eficiență titlului reclamantului, care provine de la adevăratul proprietar, evacuarea pârâtei s-a dispus ca o consecință a admiterii primului capăt de cerere și ea nu are un titlu valabil, iar cererea de constatare a nulității contractului de închiriere și cumpărare s-a respins, reclamantul nefăcând dovada nici uneia dintre cauzele de nulitate invocate. Apelul declarat de pârâta D.S.D., formulat împotriva hotărârii primei instanțe, a fost admis de Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin decizia nr. 2872 din 8 noiembrie 2000. Instanța de a apel a schimbat în parte sentința în sensul că a respins capătul de cerere privind evacuarea pârâtei ca neîntemeiat, menținând celelalte dispoziții ale sentinței și a anulat ca netimbrat apelul formulat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București.

În justificarea respingerii cererii de evacuare a pârâtei, instanța de apel a învederat că titlul locativ al pârâtei îl constituie contractul de închiriere, care a fost menținut ca urmare a respingerii capătului de cerere privind constatarea nulității lui. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1422 din 14 mai 2001, a respins ca nefondate recursurile formulate de reclamant și de pârâta D.S.D. Răspunzând criticilor pârâtei, curtea de apel a învederat că instanțele au realizat o analiză corectă a titlurilor părților și au reținut că titlul reclamantului este preferat, el provine de la adevăratul proprietar, iar cel al pârâtei de la un proprietar aparent, anume statul.

Împotriva hotărârilor evocate a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, fondat pe prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susținând că hotărârile criticate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. Se solicită casarea hotărârilor și respingerea acțiunii introduse de reclamant. În motivarea recursului în anulare se invocă prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, teza 2, potrivit cărora actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință, iar art. 18 lit. d) din aceeași lege dispune că măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Din coroborarea textelor de lege rezultă că persoanele care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu bună credință sunt îndreptățite să păstreze bunul și spre aceeași concluzie conduc și dispozițiile art. 1899 din C. civ., care stabilesc că buna credință se presupune întotdeauna, sarcina probei contrare revine celui care susține existența relei credințe. Pârâta a îndeplinit toate condițiile pretinse de lege pentru a putea cumpăra apartamentul, sentința prin care s-a constatat preluarea abuzivă de către stat a apartamentului de la reclamant s-a pronunțat după data cumpărării, pârâta fiind așadar de bună credință și beneficiază de prevederile Legii nr. 10/2001. Criticile formulate în recursul în anulare împotriva hotărârilor atacate sunt nefondate.

Buna credință a pârâtei în încheierea contractului de vânzare-cumpărare, care constituie argumentul principal în motivarea recursului în anulare, nu poate fi reținută. Potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995, chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta pentru cumpărarea acestor apartamente. Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 11/1997 prevăd în art. 6 că dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc portivit art. 9 din lege, îl au numai chiriașii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii.

Pârâta, la 25 ianuarie 1996, data intrării în vigoare a legii, nu ocupa apartamentul din litigiu și nici nu avea privitor la el un contract de închiriere. Acesta s-a încheiat la 1 octombrie 1997, deci ulterior intrării în vigoare a legii, cu precizarea că la data încheierii lui normele metodologice evocate erau aplicabile, ele fiind aprobate la data de 18 februarie 1997 prin H.G. nr. 11/1997. Întrucât pârâta nu întrunea condițiile prevăzute de lege pentru a putea cumpăra apartamentul, susținerea bunei sale credințe nu are nici un suport legal, iar prevederile Legii nr. 10/2001, intrate în vigoare după introducerea acțiunii reclamantului, nu au constituit temeiul legal al pretențiilor acestuia.

Pentru aceste considerente recursul în anulare se va respinge.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr. 10518 din 5 iunie 2000 a Judecătoriei sectorului 1 București, deciziei nr. 2872 din 8 noiembrie 2001 a Tribunalului București, secția a –V-a civilă și de contencios administrativ, și deciziei nr. 1422 din 14 mai 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2003.