ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2240/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 811 din 20

noiembrie 2001, pronunțată de Judecătoria sectorului 5, s-a dispus reducțiunea

legatului făcut de G.M. în favoarea reclamantei V.M. prin testamentul

autentificat sub nr.1535/27 martie 1985 în limita cotității disponibile de 1/3

din succesiune.

S-a admis cererea reclamanților V.M.

și V.A.L. împotriva pârâtei V.C. și s-a dispus sistarea indiviziunii asupra

apartamentului nr. 1, în valoare de 952.428.511 lei, conform cotei de 91/96 din

imobil avută de reclamanți și 5/95 avută de pârâtă.

S-a atribuit reclamanților

apartamentul în natură, cu obligarea lor de a plăti pârâtei sulta de 49.605.650

lei până la data de 20 ianuarie 2002.

Apelul declarat de pârâta V.C. împotriva

sentinței   a fost respins de Tribunalul București, secția a V – a civilă și de

contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 728 din 22 aprilie 2002.

Împotriva deciziei au declarat

recurs reclamanții, cerând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare la

instanța de apel, cu motivarea că instanța a omis să se pronunțe asupra cererii

de suspendare formulată de reclamanți la 16 aprilie 2002.

La termenul fixat pentru judecarea

recursului, 16 decembrie 2002, recurenții prin avocat au depus la dosar

sentința civilă nr. 826 din 6 iunie 2002 pronunțată în dosarul nr.1309/2002 al

Tribunalului București, secția a III-a civilă, prin care s-a declarat

dispariția la 26 octombrie 1993 a numitului G.M., sentință încă nedefinitivă.

Curtea de apel, din oficiu, a pus în

discuție o eventuală suspendare a cauzei până la rămânerea definitivă a

hotărârii depuse.

Recurenții, prin reprezentant, au

fost de acord cu suspendarea cauzei în raport de dispozițiile art. 244 pct. 1 C.

proc. civ., iar intimata-pârâtă V.C. s-a opus luării acestei măsuri.

Prin încheierea din 16 decembrie

2002, Curtea de Apel București, secția a V – a civilă, a dispus suspendarea

judecării recursului conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a declarat recurs

împotriva încheierii de suspendare a judecării recursului, cerând casarea ei și

a se dispune continuarea judecății.

În motivarea recursului, pârâta

arată că suspendarea s-a dispus fără ca părțile să fi solicitat aceasta în

instanța de recurs, întâmpinarea depusă de ea a fost considerată de instanță ca

reprezentând concluzii scrise, nu întâmpinare și instanța nu a cerut reclamanților

să facă dovada că sentința civilă nr. 829 din 6 iunie 2002, care a constituit

temeiul suspendării, este definitivă.

Recursul declarat de pârâtă este

fondat.

Potrivit prevederilor art. 244 alin.

(1) pct. 1 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata în cazul în care

dezlegarea pricinii atârnă, în tot sau în parte, de existența sau inexistența

unui drept care face obiectul unei alte judecăți.

În art. 244 alin. (2) C. proc. civ.

se prevede că suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunțată în pricina

care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă.

Suspendarea judecării nu a fost

cerută de părți în faza de recurs, dar anterior, în apel, intimații-reclamanți

au formulat o cerere în acest sens, ea rămânând nesoluționată. Nesolicitarea de

către părți a suspendării nu împiedica însă instanța de recurs să pună din

oficiu în discuția părților această problemă și să dispună suspendarea, chiar

dacă amândouă părțile s-ar fi opus.

Cu privire la înrâurirea pe care

sentința de declarare a dispariției, care a servit ca temei pentru a cere și

obține suspendarea judecării, ar putea să o aibă asupra cauzei se apreciază că

ea nu afectează rezolvarea  pricinii întrucât, conform art.19 din Decretul nr. 31/1954

persoana dispărută este socotită a fi în viață dacă nu a intervenit o hotărâre

declarativă de moarte rămasă definitivă.

Așadar, definitivă sau nu, sentința

de declarare a dispariției produce același efect asupra soluționării pricinii,

prezumându-l în viață pe dispărut, iar față de prevederile art. 244 alin. (2) C.

proc. civ., mai sus menționat, suspendarea poate dăinui până când hotărârea ce

a determinat suspendarea a devenit irevocabilă, iar înscrisurile depuse în

recurs dovedesc caracterul irevocabil al sentinței, conform art. 377 alin. (2)

pct. 2 C. proc. civ.

Cu această motivare, care face

inutilă cercetarea celorlalte motive invocate, recursul se va admite, se va

casa încheierea recurată și se va trimite cauza la Curtea de Apel București, secția

a IV – a civilă, pentru continuarea judecății.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta V.C.

împotriva încheierii din 16 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a

IV – a civilă, pe care o casează și trimite cauza la aceeași instanță, pentru

continuarea judecății.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi   28 mai 2003.