ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2747/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr.

1521/2002, reclamanta SC I.I. SRL, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor

Publice, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a formulat plângere

împotriva deciziei nr. 35 din 20 iunie 2002 emisă de pârât, prin care s-a

respins contestația formulată de societate împotriva procesului-verbal nr.

8993/2002 al Direcției de Supraveghere Vamală și Luptă împotriva Fraudelor

Vamale din cadrul Direcției Generale a Vămilor, pentru sumele de 1.002.308.021

lei, datorie vamală, 403.731.040 lei, majorări de întârziere aferente și suma

de 37.741.132 lei, penalități de întârziere.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că prin procesul-verbal nr. 8993/C.1 din 9 mai 2002, s-a constatat că la

importul cu scutire de taxe vamale și T.V.A., conform art. 13 din Legea nr.

35/1991 și O.U.G. nr. 17/2000, în perioada 21 august 2000 – 31 decembrie 2001,

privind cantitatea de 4.175.638,70 kg cafea verde, la recepționarea mărfii în

vamă a rezultat în raport de documentele legale, o diferență în minus de 4.952

kg cafea, din cantitatea de 208.197 kg cafea în perioada 21 august 2000 – 31

decembrie 2000, reprezentând 2,378% și cantitatea de 67.339,70 kg cafea, din

3.967.441,70 kg cafea verde în perioada 1 ianuarie 2001 – 31 decembrie 2001,

reprezentând 1,697%.

Pentru 72.291 kg cafea verde,

nejustificată, conform art. 71 și 144 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 141/1997,

s-a stabilit o datorie vamală de 1.002.308.021 lei.

Organele vamale nu au avut în vedere

art. 52 și 53 din Legea nr. 141/1997, problema fiind tranșată prin prevederile

Contractului European privind cafeaua, ce a intrat în vigoare de la 1 ianuarie

1998 și prin care se are în vedere că la această marfă există un proces natural

de uscare, aleatoriu în raport de controlul vânzărilor.

Prin sentința nr. 1141 din 27

noiembrie 2002, s-a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

astfel, instanța a avut în vedere că reclamanta, la importul de cafea verde în

perioada 21 august 2000 – 31 decembrie 2001, a beneficiat de scutire de la

plata taxelor vamale și T.V.A. în condițiile art. 13 din Legea nr. 35/1991

privind regimul investițiilor străine și ale O.U.G. nr. 17/2000 privind T.V.A.,

aprobată prin Legea nr. 547/2001, scutirea de plata taxelor vamale și T.V.A.

privind cantitatea declarată în vederea importului definitiv.

La controlul ulterior,

efectuat în perioada 26 februarie – 22 aprilie 2002, la sediul societății

reclamante, conform prevederilor Codului vamal și H.G. nr. 1114/2001,

coroborate cu H.G. nr. 70/2001, ca și Ordinului de control nr. 8993/C.1 din 26

februarie 2002, din documentele puse la dispoziție de reclamantă, a rezultat o

diferență în minus la cafea verde de 72,291,70 kg ce nu a fost utilizată în

producție proprie, respectiv cafea prăjită și pentru care nu s-au făcut dovezi,

în sensul că scăderea s-ar fi datorat factorilor naturali, ca și faptul că

aceasta operează doar în situația în care s-a produs, înainte de acordarea

liberului de vamă.

Reclamanta nu a depus

diligențe pentru rectificarea cantității nete în declarațiile vamale, nu a

întocmit documentele necesare.

Întrucât nu s-a făcut

mențiunea modificării privind greutatea declarată în D.V.I. - uri pentru

cafeaua constatată minus, în vederea stabilirii drepturilor de import, în mod

legal Ministerul Finanțelor Publice prin decizia nr. 365 din 20 iunie 2002, a

respins contestația împotriva procesului-verbal de control din 9 august 2002

pentru datoria vamală de 1.002.308.021 lei, precum și pentru majorările de

întârziere aferente, de 441.445.172 lei.

Împotriva sentinței a

formulat recurs reclamanta SC I.I. SRL, criticând-o astfel:

instanța de fond nu a

avut în vedere apărarea recurentei, în sensul că marfa importată, cafea verde,

prin natura sa, are calități specifice, fiind recunoscut și prin Contractul

European privind Cafeaua, la care România a aderat, că se admite o abatere de

3% față de cantitatea netă expediată de furnizorul extern, tocmai datorită

proceselor naturale ce au loc. În speță, procentul de scădere este sub cel

admis și în acest caz, nu este necesar să se producă dovezi, fiind absolut

normal ca această diminuare să se fi produs înainte de a intra marfa în vamă;

este neîntemeiată

argumentarea instanței de fond, în sensul că recurenta avea obligația de a

dovedi că scăderea cantității de cafea s-a produs înainte de acordarea

liberului de vamă;

Societatea a depus toate diligențele, în sensul că a cerut

Direcției Generale a Vămilor să efectueze cântărirea containerelor cu cafea

verde, însă i s-a refuzat acest lucru, pentru că punctul vamal de control și vămuire

nu are dotarea necesară pentru cântărire;

Lipsa cafelei, constatată prin

procesul-verbal de control, nu este contestată, practic nu a existat la

întocmirea declarației vamale, astfel că era imposibilă schimbarea destinației

unui produs inexistent.

În măsura în care organul de control

a susținut această ipoteză, trebuia să o și dovedească.

Cu privire la suma de 441.445.172

lei, majorări de întârziere aferente datoriei vamale, s-a susținut nemotivarea.

Atâta vreme, cât s-a contestat

datoria vamală, majorările constituie un accesoriu ce depinde de datoria

principală.

Analizându-se actele și lucrările

dosarului, constată următoarele:

Organele de control au constatat că

reclamanta-recurentă nu a putut justifica o cantitate de 72.291,70 kg cafea

verde.

Conform art. 40 din Regulamentul de

aplicare a Codului vamal, aprobat prin H.G. nr. 626/1997 și H.G. nr. 1114/2001,

se prevede că „declarația vamală în detaliu, semnată de importator, de

exportator sau de reprezentantul acestuia, are valoarea unei declarații pe

proprie răspundere a acestuia cu privire la exactitatea datelor înscrise în

declarația vamală, autenticitatea documentelor anexate la declarația vamală,

plasarea mărfurilor sub regimul vamal solicitat”.

Conform art. 52 din Legea nr.

141/1997 „autoritatea vamală poate aproba titularului operațiunii sau

reprezentantului acestuia, la cerere, să efectueze, înainte de depunerea

declarației vamale, verificarea felului și a cantității mărfii și să preleveze

probe în vederea întocmirii și depunerii corecte a declarației vamale”.

Din prevederile art. 53 și 54 din

actul normativ citat, rezultă că rectificarea sau retragerea unei declarații

vamale, se poate face dacă acestea au fost solicitate înainte de începerea

controlului fizic al mărfurilor.

Rectificarea sau retragerea

declarației vamale se poate face dacă declaratorul a solicitat acest lucru,

înainte de efectuarea controlului fizic al mărfii de către autoritatea vamală

și dacă acest lucru a fost refuzat, ca și în ipoteza când s-au întocmit și

prezentat autorității vamale acte constatatoare întocmite de organisme neutre,

abilitate prin lege.

Recurenta nu s-a aflat în nici una

din situațiile ce o îndreptățeau la rectificarea declarațiilor vamale.

Cântărirea mărfii nu constituie

obligația Biroului Vamal.

Cererea recurentei la autoritatea

vamală a fost ulterioară depunerii declarației vamale, nefiind realizate

condițiile art. 52 C. vam.

Nu au fost realizate nici celelalte

situații ce ar fi dat dreptul la o cerere de rectificare a declarațiilor

vamale, astfel că răspunderea pentru cantitatea lipsă îi revine reclamantei,

decizia pârâtului fiind legală.

Cu privire la majorările de

întârziere, avându-se în vedere faptul că datoria principală de 1.002.308.021

lei s-a constatat că a fost corect stabilită în sarcina recurentei, majorările

aferente fiind datorate conform art. 3 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr.

13/2001, de altfel acest capăt de cerere nu s-a motivat în contestația depusă

la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului

Finanțelor Publice.

Pentru considerentele expuse,

constatându-se că nu sunt motive care să ducă la casare, se va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC

I.I. SRL Otopeni împotriva sentinței civile nr. 1141 din 27 noiembrie 2002 a

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 septembrie 2003.