ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1834/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 18 iunie 2001, SC N.J. SRL a chemat în judecată Biroul Vamal Târguri și

Expoziții din cadrul Direcției Regionale Vamale București prin Direcția

Generală a Vămilor, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va

pronunța, să se constate refuzul nejustificat al pârâtei de a soluționa

reclamația cu privire la restituirea garanției pentru plata taxelor vamale și

T.V.A. și să se dispună obligarea acesteia la restituirea către reclamantă a

sumei de 1.246.556.655 lei achitată cu O.P. nr. 351/23 ianuarie 2001.

În motivarea acțiunii sale

reclamanta a arătat că la 23 ianuarie 2001 a derulat prin Biroul Vamal Târguri

și Expoziții București o operațiune de import definitiv de cafea solubilă

Brasero, origine Franța, conform declarației vamale nr. I 4541/23 ianuarie

2001.

Totodată, reclamanta a arătat că,

deși a depus toate înscrisurile în vederea stabilirii valorii în vamă a mărfii

importate, documentație care în opinia sa dovedește că valoarea în vamă a

mărfii importate este valoarea de tranzacție declarată, adică 1.034.662.251

lei, totuși, pârâta nu i-a comunicat nici o decizie de determinare cu caracter

definitiv a valorii în vamă și nici nu i-a restituit garanția de 1.246.556.655

lei, motiv pentru care în vederea respectării procedurii prealabile a formulat

o reclamație prin care a solicitat, pe de o parte, determinarea definitivă a

valorii în vamă, iar, pe de altă parte, restituirea garanției vamale și a sumei

reprezentând T.V.A. aferent acesteia.

Datorită faptului că nici această

reclamație nu a fost soluționată favorabil și nici nu i s-a comunicat în scris

o decizie motivată de refuz, reclamanta a arătat că s-a adresat instanței în

baza dispozițiilor art. 77 alin. (4) și (5) din Legea nr. 141/1997 privind

Codul Vamal al României, art. 1 alin. (1) din Acordul privind aplicarea art.

VII al Acordului general pentru tarife și comerț (G.A.T.T.), art. 113 alin. (1)

și (2) din Regulamentul de aplicare a Codului Vamal al României aprobat prin

H.G. nr. 626/1997, art. 5 coroborat cu art. 1, art. 11 și art. 16 din Legea nr.

29/1990, cu modificările ulterioare, art. 3 alin. (1) C. proc. civ., cu

modificările și completările ulterioare, coroborate cu art. 1 alin. (1) din

H.G. nr. 170/2001 privind organizarea și funcționarea Direcției Generale a Vămilor.

Excepția privind competența

materială de soluționare a cauzei a fost soluționată irevocabil prin decizia

nr. 3936 din 29 noiembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție prin care s-a

trimis cauza spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția de

contencios administrativ, care, prin sentința civilă nr. 89 din 31 ianuarie

2002, a admis în parte acțiunea reclamantei, a constatat refuzul nejustificat

al pârâtei Direcția Generală a Vămilor de a soluționa reclamația societății

privind restituirea sumei solicitate și a obligat Direcția Generală a Vămilor

să emită un act administrativ în acest sens, în baza art. 11 alin. (1) din

Legea nr. 29/1990 și art. 77 alin. (5) din Legea nr. 141/1997. Totodată,

instanța de fond a respins ca prematură cererea privind restituirea garanției

vamale.

Pentru a se pronunța în acest sens,

instanța de fond a considerat, în esență, că pârâta nu i-a răspuns reclamantei

în termenul de 30 de zile și nu a emis nici un răspuns sau o decizie motivată

de refuz, reținând garanția încasată și vătămând un drept al acesteia

recunoscut de lege, acela de a primi răspuns la reclamația de determinare a

valorii în vamă, stabilirea, încasarea sau restituirea garanției vamale.

Totodată, instanța de fond a mai

reținut că cererea privind restituirea sumei este prematur formulată deoarece,

în cauză, autoritatea vamală nu a emis o decizie motivată privind restituirea

garanției, reclamanta având posibilitatea de a contesta actul administrativ în

funcție de soluția pronunțată, în condițiile O.U.G.nr. 13/2001.

De asemenea, instanța de fond nu a

reținut susținerea reclamantei în sensul că în cauză sunt aplicabile

dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990 pe motiv că suma

solicitată nu poate fi calificată ca daună materială, pentru restituirea

garanției achitate fiind aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 13/2001, după

emiterea actului administrativ în baza art. 11 alin. (1) din Legea nr. 29/1990.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamanta SC N.R. SRL București (fostă SC N.J. SRL București),

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, precum și cele ale art. 6

parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de o parte, în esență, recurenta

a susținut că sentința atacată s-a dat cu aplicarea greșită a legii, respectiv

a normelor legale din Legea nr. 29/1990, coroborate cu prevederile O.U.G.nr.

13/2001, precum și cu încălcarea legii, respectiv a prevederilor

constituționale ale art. 48 alin. (1) și art. 16 alin. (2) și a art. 6 parag. 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (motiv de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Pe de altă parte, recurenta a susținut că

instanța de fond nu s-a pronunțat asupra unor dovezi administrate care erau

hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

În dezvoltarea motivelor sale de

recurs, recurenta a mai arătat că instanța de fond în mod greșit s-a limitat

doar la constatarea refuzului nejustificat al autorității vamale de a soluționa

reclamația privind restituirea garanției vamale, fără a obliga, însă,

autoritatea vamală să emită actul la care avea dreptul recunoscut de lege,

respectiv decizia de determinare definitivă a valorii în vamă pe baza valorii

de tranzacție. Totodată, recurenta a susținut și că instanța de fond nu a avut

în vedere că atât prin Legea nr. 29/1990, cât și prin O.U.G.nr. 13/2001 s-a

urmărit reglementarea unor proceduri care să ducă la soluționarea cât mai

rapidă, într-un termen rezonabil, a cererilor persoanelor vătămate în

drepturile lor, pronunțând o sentință de natură să amplifice vătămarea produsă

de neemiterea actului administrativ, prin aceea că lasă posibilitatea

autorității vamale de a emite un act care poate să-i producă o nouă vătămare.

De asemenea, s-a susținut și că prin

sentința recurată se încalcă principiul egalității în fața legii consacrat de

art. 16 alin. (2) din Constituție în ceea ce privește modul de aplicare a

sancțiunilor privind nerespectarea termenelor în cadrul procedurii

administrative.

Sentința atacată a fost criticată și

pe motiv că, deși din analiza tuturor înscrisurilor depuse la dosar instanța de

fond putea să pronunțe o hotărâre prin care să oblige autoritatea vamală la

emiterea deciziei de determinare definitivă a valorii în vamă pe baza valorii

de tranzacție și să dispună restituirea garanției vamale, totuși, încălcând grav

principiul fundamental al rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 129

C. proc. civ., nu s-a pronunțat cu privire la aceste acte.

Totodată, recurenta a arătat și că

dreptul său subiectiv vătămat este dreptul la stabilirea valorii în vamă ca fiind

valoarea de tranzacție, consacrat de art. 77 C. vam. coroborat cu art. 1 alin.

(1) din Acordul privind aplicarea art. VII al Acordului G.A.T.T. și la

restituirea garanției reținute în plus față de taxele datorate conform art. 86

din O.G. nr. 11/1996, cu modificările și completările ulterioare, astfel încât

instanța de fond trebuia să constate că a depus la autoritatea vamală în termen

legal toate înscrisurile care dovedesc că valoarea în vamă este valoarea de

tranzacție și că nerestituirea garanției vamale a vătămat dreptul său

recunoscut de lege și i-a cauzat un prejudiciu patrimonial constând în

cuantumul garanției vamale nelegal reținute.

Examinând sentința atacată în raport

cu toate criticile formulate, cu toate probele administrate în cauză și cu dispozițiile

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ. se

constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în

continuare.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 29/1990 se consideră

refuz nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de

lege și faptul de a nu soluționa cererea petiționarului în termen de 30 de zile

de la înregistrarea acesteia, dacă prin lege nu se prevede un alt termen.

În contextul acestor dispozițiuni

legale, în mod corect s-a reținut că refuzul Direcției Generale a Vămilor de-a

răspunde reclamantei la cererea privind restituirea garanțiilor vamale este

nejustificat.

În acest sens, este de observat că,

potrivit art. 1 din O.U.G.nr. 13/2001, contestațiile formulate în condițiile

prezentei ordonanțe de urgență sunt căi administrative de atac prin care se

solicită diminuarea sau anularea, după caz, a impozitelor, taxelor, datoriei

vamale, contribuțiilor la fondurile speciale, a majorărilor de întârziere sau a

penalităților ori a altor sume constatate și aplicate, precum și a altor măsuri

dispuse de organele Ministerului Finanțelor Publice, potrivit legii, să

efectueze acte de control sau de impunere.

Or, în cauză, reclamanta a contestat

reținerea garanțiilor vamale și a T.V.A. aferent, iar această contestație

constituie o cale administrativă de atac, care trebuia soluționată de către

Direcția Generală a Vămilor, potrivit dispozițiunilor legale precitate.

În situația dată, în mod corect a

fost obligată Direcția Generală a Vămilor să soluționeze contestația

reclamantei, potrivit O.U.G.nr. 13/2001 și art. 77 alin. (5) din Legea nr.

141/1997, respectiv să epuizeze calea administrativă de atac.

Evident, în cadrul acestei proceduri

administrative de atac, Direcția Generală a Vămilor urmează să emită o decizie

prin care să se pronunțe asupra legalității garanțiilor vamale reținute, astfel

cum prevăd dispozițiile art. 8 din O.U.G.

De altfel, chiar

recurenta-reclamantă în motivele sale de recurs recunoaște că instanța s-a

limitat la a obliga autoritatea vamală să emită decizia de determinare

definitivă a valorii în vamă, contrar celor susținute anterior.

Este adevărat că, prin Decizia nr.

208/2000 a Curții Constituționale, s-a constatat neconstituționalitatea art.

2-6 din Legea nr. 105/1997, privind procedura administrativ-jurisdicțională,

dar această decizie nu se referă și la Codul Vamal.

În plus, avându-se în vedere tocmai

necesitatea soluționării tuturor contestațiilor formulate împotriva măsurilor

dispuse prin actele de control sau de impunere întocmite de organele

Ministerului Finanțelor Publice într-un termen rezonabil prin O.U.G. nr.

13/2001 aprobată prin Legea nr. 506/2001, s-au unificat căile prevăzute pentru

atacarea actelor de impunere cu cele vamale și s-a simplificat foarte mult

procedura în raport cu cele anterioare (prevăzute de Legea nr. 105/1997 și de

Codul Vamal).

În cauză, recurenta nu a invocat

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.U.G. nr. 13/2001 aprobată

prin Legea nr. 506/2001, ci doar greșita interpretare și aplicare a acestora,

deși, astfel cum s-a arătat în cele ce preced instanța de fond a făcut o

corectă interpretare și aplicare a lor.

Față de cele menționate, prima

instanță a apreciat corect ca prematură cererea de restituire a garanțiilor

vamale și T.V.A., întrucât anterior soluționării în cadrul procedurii

administrativ-jurisdicționale nu se poate cunoaște dacă decizia prin care se

finalizează această procedură este favorabilă sau nu recurentei-reclamante.

În fine, se constată că prima

instanță a soluționat cauza cu respectarea garanțiilor constituționale la care

se face referire în recurs și, totodată, s-a pronunțat asupra dovezilor

administrate, iar hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au

format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile

părților, neputându-se reține lipsa rolului activ al primei instanțe.

În consecință, soluția adoptată este legală și temeinică,

iar recursul nefondat, urmând să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de SC N.R. SRL împotriva

sentinței civile nr.89 din 31 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția

de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 mai 2003.