ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1830/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 30

iulie 2001, reclamanta SC. N.J. SRL a solicitat să se constate refuzul

nejustificat al pârâtei Direcția Generală a Vămilor, de a soluționa reclamația

sa privind restituirea garanției de plată a taxelor vamale și a T.V.A., precum

și obligarea pârâtei să-i restituie această garanție în sumă de 870.098.998

lei, achitată la data de 9 martie 2001.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că la data de 19 martie 2001 a efectuat o operațiune de import

definitiv, pentru care a întocmit declarația pentru valoarea în vamă, dar

pârâta a contestat valoarea de tranzacție declarată și a dispus constituirea

unei garanții în sumă de 870.098.998 lei, plătită cu ordinul de plată nr. 1142

din 19 martie 2001. Reclamanta a învederat că, deși a prezentat documentația

necesară pentru determinarea valorii în vamă, pârâta a refuzat să-i comunice o

decizie de determinare cu caracter definitiv a valorii în vamă și să-i

restituie garanția reținută în mod nejustificat.

Prin sentința civilă nr. 1.355 din

16 octombrie 1995, Curtea de Apel București a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că pârâta,

Direcția Generală a Vămilor nu este o autoritate centrală, în sensul

dispozițiilor art. 3 pct. 1 C. proc. civ.

Recursul declarat de reclamantă

împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 1974 din 29 mai 2002,

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ.

Instanța de recurs a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare,

la aceiași instanță, reținând că pârâta, deși se află în subordinea

Ministerului Finanțelor Publice, este organizată și funcționează ca

administrație publică centrală de specialitate, având atribuții proprii de

control și de reglementare în domeniul vamal.

În fond după casare, Curtea de Apel

București, secția de contencios administrativ, a pronunțat sentința civilă nr.

1093 din 13 noiembrie 2002, prin care a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Hotărând astfel, instanța de fond a

reținut că reclamanta nu a solicitat Biroului Vamal Tîrguri și Expoziții

București să-i comunice o decizie cu privire la determinarea definitivă a

valorii în vamă, iar acțiunea în contencios administrativ a fost formulată cu

depășirea termenului prevăzut de art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 29/1990,

dat fiind că reclamația adresată Direcției Regionale Vamale București a fost

înregistrată la 14 iunie 2001.

Împotriva acestei sentințe în termen

legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii în baza art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ..

Recurenta a susținut că instanța de

fond a aplicat greșit dispozițiile art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr.

29/1990, pentru că nu a pus în discuția părților, excepția de tardivitate a

acțiunii, nu a avut în vedere că autoritățile vamale nu au răspuns

reclamațiilor adresate și acțiunea în justiție putea fi formulată până la data

de 14 august 2001. Sub același aspect, recurenta a arătat că în cauză nu erau

incidente prevederile art. 77 alin. (5) C. vam., întrucât au fost prezentate

documentele solicitate și conform art. 113 din Regulamentul vamal, autoritatea

vamală avea obligația să comunice motivele pentru care refuză să considere

valoarea în vamă, ca fiind egală cu valoarea de tranzacție.

Prin cel de al doilea motiv de

casare, recurenta a susținut că instanța de fond a interpretat greșit actul

juridic dedus judecății și nu a analizat obiectul acțiunii, prin care s-a

solicitat constatarea refuzului nejustificat al intimatei, de a soluționa

reclamația administrativă.

Pe fondul cauzei, recurenta a

solicitat să se constate că a depus la autoritatea vamală, în termenul legal de

30 de zile de la eliberarea mărfii, toate actele care dovedesc că valoarea în

vamă este valoarea de tranzacție și că are dreptul la restituirea garanției

vamale.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport cu motivele de casare invocate, și de dispozițiile art.

304 și art. 304

1

C. proc. civ., Curtea va admite prezentul recurs

pentru următoarele considerente:

Pentru operațiunea de import efectuată în baza DVI

nr. 21049 din 19 martie 2001, recurenta a fost obligată să constituie o

garanție pentru asigurarea datoriei vamale, rezultată din diferența între

drepturile de import achitate și cele considerate de autoritatea vamală, ca

fiind datorate pentru mărfurile importate.

Cu petiția înregistrată sub nr.

13179 din 19 aprilie 2001, recurenta a solicitat Biroului Vamal Târguri și

Expoziții București să-i comunice decizia cu privire la valoarea în vamă

definitivă, pe baza documentației depuse și să-i restituie garanția în sumă de

870.098.998 lei, achitată la data de 19 martie 2001. În același sens, sub nr.

16386 din 14 iunie 2001, a fost înregistrată reclamația adresată de recurentă

Direcției Regionale Vamale București, ca autoritate ierarhic superioară

biroului care a efectuat operațiunea de vămuire.

Conform art. 113 alin. (2) din

Regulamentul vamal, aprobat prin H.G. nr. 626/1997, dacă autoritatea vamală

considera că informațiile și documentele prezentate nu erau în măsură să

dovedească exactitatea valorii declarate, avea dreptul să refuze, printr-o

decizie, determinarea valorii pe baza prețului de tranzacție, dar înainte de a

lua decizia finală, trebuia să comunice importatorului, în scris, motivele

refuzului.

Prin apărările formulate la instanța

de fond, intimata nu a contestat că recurenta s-a adresat cu reclamațiile

administrative menționate anterior și că a depus documentația referitoare la

importul efectuat, dar nu a motivat în fapt și în drept, refuzul de soluționare

a acestora în termen de 30 de zile.

În raport cu situația de fapt

expusă, se constată că sunt eronate concluziile instanței de fond privind lipsa

unei reclamații adresate Biroului Vamal Tîrguri și Expoziții București și

privind neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr.

29/1990, în cazul refuzului nejustificat al intimatei de a rezolva cererea

recurentei, referitoare la un drept recunoscut de lege, prin faptul de a nu se

fi comunicat un răspuns în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii.

Eronată se dovedește a fi și concluzia

din hotărârea atacată, privind tardivitatea acțiunii în justiție formulată de

SC N.J. SRL.

Solicitând să se constate refuzul

nejustificat de rezolvare a cererii sale, recurenta și-a întemeiat acțiunea pe

dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, situație în care termenul

de 30 de zile pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, trebuia

calculat, potrivit art. 5 alin. (4) din Legea nr. 29/1990, de la data când

autoritatea emitentă sau autoritatea ierarhic superioară trebuia să rezolve

reclamația.

Reținând că la data de 19 aprilie

2001 a fost formulată reclamația administrativă și că, potrivit art. 5 alin.

(3) din Legea nr. 29/1990, la data de 14 iunie 2001 a fost exercitat recursul

administrativ ierarhic, care nu a fost soluționat în 30 de zile, Curtea

constată că prin promovarea acțiunii în justiție la 30 iulie 2001, a fost

respectat termenul prevăzut de art. 5 alin. (4) din legea sus-menționată,

termen care a început să curgă de la data de 14 iulie 2001.

În consecință, intimata a refuzat

nejustificat să rezolve în termenul legal, cererea recurentei, referitoare la

dreptul recunoscut în art. 77 din Legea nr. 141/1997, privind procedura de

determinare a valorii în vamă pentru bunurile importate.

De asemenea, față de obiectul

cererii recurentei, prin care se contestă legalitatea obligației de a constitui

garanția vamală și se solicită restituirea sumei plătite cu acest titlu, se

reține că pentru rezolvarea fondului reclamației, intimata trebuia să

învestească Ministerul Finanțelor Publice, în baza art. 1, art. 5 alin. (2) și

art. 15 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 1/2001, aprobată prin Legea nr.

506/2001.

Astfel, recurenta contestă în

realitate diferența de drepturi de import, pentru care a fost obligată să

plătească garanția vamală, măsură dispusă de autoritățile vamale ca organe de

control din aparatul central al Ministerului Finanțelor Publice și, potrivit

dispozițiilor legale sus-menționate, contestația, indiferent de sumă , se

soluționează de către Ministerul Finanțelor Publice, prin decizie motivată.

Întrucât fondul cauzei nu a fost

examinat într-o asemenea decizie de către autoritatea administrativă

competentă, nu poate fi judecat în prezentul recurs.

Pentru considerentele expuse, Curtea

va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza la Ministerul

Finanțelor Publice, pentru a fi soluționate contestațiile formulate de

recurenta-reclamantă și înregistrate sub nr. 13179 din 19 aprilie 2001, la Vama

Târguri și Expoziții București și sub nr. 16386 din 14 iunie 2001, la Direcția

Regională Vamală Interjudețeană București, cu privire la garanția în sumă de

870.098.998 lei, reprezentând taxe vamale și T.V.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC N.J.

SRL București, împotriva sentinței civile nr. 1093 din 13 noiembrie 2002 a

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și admite

în parte acțiunea formulată de SC N.J. SRL.

Trimite cauza la Ministerul

Finanțelor Publice, pentru a fi soluționate contestațiile formulate de

reclamantă și înregistrate sub nr. 13179 din 19 aprilie 2001, la Vama Târguri

și Expoziții București și sub nr. 16386 din 14 iunie 2001, la Direcția

Regională Vamală Interjudețeană București, cu privire la garanția în sumă de

870.098.998 lei, reprezentând taxe vamale și T.V.A.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 mai 2003.