ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1508/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta SC R.E. SRL București a

chemat în judecată pe pârâtele Direcția Generală a Vămilor (în prezent

Autoritatea Națională a Vămilor) și Direcția Regională Vamală Constanța,

solicitând ca instanța să dispună obligarea acestora la restituirea sumei de

173.745.599 lei reprezentând garanție vamală plătită de societatea reclamantă

în baza Ordinului Ministerului Finanțelor nr. 5 din 4 august 1998 și la plata

unei dobânzi de 32.540.030 lei.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că pârâta Direcția Regională Vamală Constanța refuză să soluționeze

contestațiile ce i-au fost adresate, fapt ce are drept consecință întârzierea

restituirii sumei pe care societatea a plătit-o cu titlu de garanție vamală.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 529 din 11 mai 1999, a respins ca inadmisibilă, acțiunea, reținând că sesizarea instanței s-a făcut înainte de

emiterea deciziei prevăzută de art. 172 C. vam. și chiar înainte de data înregistrării contestației.

Prin decizia nr. 1400 din 14 aprilie

2000, soluționând recursul declarat de reclamantă împotriva hotărârii de mai

sus, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a

constatat că la dosarul cauzei a fost depusă decizia nr. 654 din 2 aprilie 2000 a Direcției Generale a Vămilor, prin care s-a respins contestația reclamantei, act care nu

exista la judecata de fond și, în consecință, a admis recursul, a casat

sentința atacată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Printr-o nouă acțiune, înregistrată

distinct, aceeași reclamantă a atacat decizia nr. 654 din 2 aprilie 2000 a Direcției Generale a Vămilor, solicitând restituirea sumei de 173.745.599 lei, garanție vamală

pe care a fost obligată să o constituie până la stabilirea valorii în vamă a 52

tone de pui importate, precum și suma de 203.618.640 lei, costurile suportate

de societate pentru garanția plătită, constând în dobânda la suma de

173.745.599 lei.

Cele două dosare au fost conexate,

iar prin sentința civilă nr. 1491 din 31 octombrie 2000, instanța de trimitere

a respins ambele acțiuni conexate, reținând în motivare că nu s-a făcut dovada

realității prețului achitat exportatorului, apreciind, totodată, că firma

londoneză A.L. care a certificat, prin directorului său, ca real prețul de 950 dolari

SUA/T, este „legată” de societatea A.R. SRL, cu care reclamanta din cauză a

avut interese comerciale, cesionându-i același tip de marfă (sferturi de pui).

Împotriva sentinței reclamanta a

declarat recurs.

Prin motivele de casare formulate în

scris, recurenta a susținut că prețul de 950 dolari SUA/T este mai mare decât

prețul comunicat de către Direcția Generală a Vămilor, potrivit informațiilor

pe care le deține de la autoritățile vamale americane și care este de 850 dolari

SUA/50, deci mai mic decât prețul achitat în executarea contractului din

prezenta cauză.

Curtea Supremă de Justiție, secția

de contencios administrativ, prin decizia nr. 3119 din 22 octombrie 2002, a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași

instanță.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de recurs a apreciat că este necesară completarea probei, cu acte,

pentru a clarifica ruta comercială parcursă de la firma cu care a fost angajată

tranzacția și până la livrarea mărfii în portul Constanța; relațiile

contractuale dintre reclamantă și terțele societăți străine implicate în

importul celor 52 tone de pui; prețurile practicate pentru tranzacții similare;

prețurile practicate în România, la desfacerea produselor respective.

În fond, după casare, instanța de

trimitere, prin sentința civilă nr. 1070 din 30 iunie 2003, a respins ca

neîntemeiată, acțiunea, astfel cum a fost precizată în ședința publică de la 5

iunie 2003, când reclamanta a solicitat și reactualizarea sumei constituite

drept garanție și obligarea autorităților pârâte la plata unor dobânzi în

cuantum de 801.435.558 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că reclamanta nu a probat cu acte, valoarea tranzacției efectuată cu

partenerul extern, în termenul prevăzut de art. 77 alin. (4) din Legea nr.

141/1997.

A mai reținut că în mod legal, nu

s-a făcut aplicarea, la data depunerii declarației vamale de import, a art. VII

din Acordul G.A.T.T. și s-a dispus constituirea garanției vamale.

În ce privește cererea de daune

materiale, reprezentând actualizarea garanției în raport cu cursul leu-dolar și

acordarea de dobânzi, instanța a apreciat că, față de caracterul subsidiar al

cererii, aceasta este neîntemeiată, în cauză nefiind îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990.

Împotriva hotărârii a declarat

recurs reclamanta, SC R.E. SRL București, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea recursului, a susținut,

în esență, că instanța de fond a interpretat greșit contractul încheiat între

firma A (UK) Ltd, în calitate de vânzătoare și societatea reclamantă, în

calitate de cumpărătoare, în ceea ce privește prețul mărfii, schimbând

înțelesul vădit și neîndoielnic al acestuia.

În acest sens a arătat că, deși

contractul menționat stabilește că prețul mărfii este de 950 dolari SUA/netto

tona metrică, instanța a considerat acest preț, nereal, bazându-și concluzia pe

acte colaterale, încheiate de firma A. UK LTD Londra, cu firma producătoare și

cu firma intermediară, pentru aducerea mărfii în portul Constanța, din care

rezultă prețuri mai mici de 950 dolari SUA/tona.

A mai susținut că instanța a

apreciat greșit dovezile administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea

pricinii.

Astfel, a precizat că deși a depus

documentația privind realitatea prețului de tranzacție la importul în litigiu

la două zile după vămuirea mărfii, instanța a reținut că reclamanta nu a probat

cu acte valoarea tranzacției efectuate cu partenerul extern, în termenul

prevăzut de art. 77 alin. (4) din Legea nr. 141/1997 și în conformitate cu

dispozițiile Ordinului circular nr. 5/1998.

În fine, a invocat motivul de casare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea este lipsită

de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii,

subliniind că prețul de tranzacție care stă la baza determinării valorii în

vamă a mărfurilor, a fost dovedit prin contractul de import și factura emisă de

vânzător, astfel că în mod greșit instanța a confirmat măsura dispusă de

autoritățile vamale privind obligarea sa la plata unei taxe vamale mai mari.

Examinând sentința atacată, în

raport cu motivele de casare arătate, cu actele dosarului și cu normele legale

incidente cauzei, se constată că recursul este întemeiat.

În baza contractului încheiat cu

firma londoneză A. Ltd, reclamanta a cumpărat 100 tone pulpe pui, importate de

pe piața americană prin firma B.F.I. Canada, producătoare fiind P.F. SUA.

Din cantitatea totală de marfă

contractată, 52 tone au fost introduse în România prin Vama Constanța, conform

declarației vamale de import nr. 506 din 19 august 1998, valoarea declarată de

reclamantă fiind de 950 dolari SUA/tonă.

Pentru această marfă, reclamanta a

achitat 222.309.000 lei taxe vamale, autoritățile vamale procedând, în temeiul

dispozițiilor art. 77 alin. (4) din Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al

României, și la constituirea unei garanții vamale de 173.745.599 lei, ce urma

să fie restituită după verificarea realității valorii declarate a mărfii.

Potrivit dispozițiilor art. 77 alin.

(5) din același act normativ, „în cazul în care în termen de 30 de zile de la

ridicarea mărfii, importatorul nu prezintă documente concludente privind

determinarea valorii în vamă, autoritatea vamală procedează la executarea

garanției, operațiunea de vămuire fiind considerată încheiată”.

În cauză, autoritățile vamale

reținând că reclamanta nu a depus, în termenul stabilit de lege, documentele

arătate, a trecut la executarea garanției vamale.

Potrivit prevederilor Acordului G.A.T.T.,

ratificat de România prin Legea nr. 133/1994, prețul la care se face vămuirea

unei mărfi de import este, de principiu, prețul de tranzacție, adică prețul

efectiv plătit sau de plătit, înscris în documentele întocmite la achiziția

mărfii.

Din contractul nr. AL.2463 K încheiat

de reclamantă cu firma A. Ltd din Londra, la 24 aprilie 1998, rezultă că prețul

mărfii este de 950 dolari SUA/tonă - condiția de livrare c.i.f. Constanța.

Aceeași firmă londoneză, confirmă

printr-un înscris emis la 17 septembrie 1998, că din cele 1500 tone de marfă de

origine SUA, sosite în Constanța la 20 mai 1998, 100 tone au fost vândute SC R.E.

SRL, la prețul de 950 dolari SUA

tona.

Din declarația autentificată de

Secția consulară a Ambasadei României la Londra, dată de directorul executiv al Societății A. Ltd, rezultă, de asemenea, că „prețul de vânzare corect și

real” pentru sferturi de pui congelați proveniți din SUA, produsă de firma P.F.I.

SUA, cumpărată prin firma B.F.I. Canada, care a sosit în portul Constanța la

data de 20 mai 1998, este de 950 dolari SUA/tonă.

Rezultă, deci, că valoarea declarată

în vamă de reclamantă pentru cele 52 tone pulpe pui, este cea reală.

Pe de altă parte, din adresa nr. 43

din 20 august 1998, înregistrată la Vama Port Constanța sub nr. 13115 din 21 august 1998, reiese că reclamanta a depus documentele privind realitatea

prețului de tranzacție declarat la importul efectuat conform D.V.I. nr. 506 din

19 august 1998, împrejurare confirmată de Vama Constanța prin adresa nr. 18672

din 26 noiembrie 1998.

Așadar, reclamanta a prezentat

autorităților vamale documentația pentru determinarea definitivă a valorii în

vamă, pe baza valorii de tranzacție și a solicitat restituirea garanției vamale

înăuntrul termenului legal de 30 de zile, astfel că în mod nejustificat

autoritățile pârâte au trecut la executarea garanției.

Așa fiind, se constată că atât

procesul-verbal nr. 27/1999, încheiat de Direcția Regională Vamală Constanța,

cât și decizia nr. 654/2000 a Direcției Generale a Vămilor, sunt nelegale și

urmează a fi anulate, cu consecința obligării pârâților să restituie

reclamantei garanția vamală în valoare de 173.745.599 lei.

Se reține, însă, că din cauza

devalorizării monetare, de la data executării garanției vamale, ca urmare a

fenomenului inflaționist, reclamanta a suferit un prejudiciu efectiv, ce constă

în scăderea valorii reale a numărului de unități monetare reținute de pârâți.

Or, prin anularea actelor

autorităților vamale și recunoașterea dreptului pretins, recurenta-reclamantă

are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat prin devalorizarea

sumei constituite garanție.

Ca urmare, pârâții vor fi obligați

să restituie reclamantei, pe lângă garanția vamală în sumă de 173.745.599 lei,

și suma de 486.829.711 lei, reprezentând devalorizarea efectivă, potrivit

calculului realizat de un contabil autorizat, prezentat de societatea

reclamantă, deci, în total 660.575.310 lei.

În ce privește capătul de cerere

vizând obligarea pârâtelor la plata unor dobânzi la suma consemnată cu titlu de

garanție vamală, acesta nu poate fi primit, instanța reținând că prejudiciul

suferit de reclamantă sub aspect valoric, este acoperit prin actualizarea sumei

reprezentând garanții vamale.

În consecință, față de cele ce

preced, se constată că recursul este fondat și urmează a fi admis, se va

modifica sentința atacată, în fond se va admite în parte acțiunea precizată, cu

consecința anulării deciziei nr. 654 din 12 aprilie 2000 a Direcției Generale a Vămilor și a procesului-verbal nr. 27 din 11 martie 1999 întocmit de

Direcția Regională Vamală Constanța și obligării pârâților să-i restituie

reclamantei, suma de 660.57.310 lei, reprezentând garanția vamală actualizată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC R.E. SRL

București împotriva sentinței civile nr. 1070 din 30 iunie 2003 a Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ.

Modifică sentința atacată și în fond

admite în parte acțiunea precizată de reclamanta SC R.E. SRL București.

Anulează decizia nr. 654 din 12

aprilie 2000 a Direcției Generale a Vămilor și procesul-verbal nr. 27 din 11

martie 1999 a Direcției Regionale Vamale Constanța. Obligă pe pârâți să-i

restituie reclamantei SC R.E. SRL București, suma de 660.575.310 lei,

reprezentând garanția vamală actualizată.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 aprilie 2004.