ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1508/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC R.E. SRL București a chemat în judecată pe pârâtele Direcția Generală a Vămilor (în prezent Autoritatea Națională a Vămilor) și Direcția Regională Vamală Constanța, solicitând ca instanța să dispună obligarea acestora la restituirea sumei de 173.745.599 lei reprezentând garanție vamală plătită de societatea reclamantă în baza Ordinului Ministerului Finanțelor nr. 5 din 4 august 1998 și la plata unei dobânzi de 32.540.030 lei. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pârâta Direcția Regională Vamală Constanța refuză să soluționeze contestațiile ce i-au fost adresate, fapt ce are drept consecință întârzierea restituirii sumei pe care societatea a plătit-o cu titlu de garanție vamală.

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 529 din 11 mai 1999, a respins ca inadmisibilă, acțiunea, reținând că sesizarea instanței s-a făcut înainte de emiterea deciziei prevăzută de art. 172 C. vam. și chiar înainte de data înregistrării contestației. Prin decizia nr. 1400 din 14 aprilie 2000, soluționând recursul declarat de reclamantă împotriva hotărârii de mai sus, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a constatat că la dosarul cauzei a fost depusă decizia nr. 654 din 2 aprilie 2000 a Direcției Generale a Vămilor, prin care s-a respins contestația reclamantei, act care nu exista la judecata de fond și, în consecință, a admis recursul, a casat sentința atacată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Printr-o nouă acțiune, înregistrată distinct, aceeași reclamantă a atacat decizia nr. 654 din 2 aprilie 2000 a Direcției Generale a Vămilor, solicitând restituirea sumei de 173.745.599 lei, garanție vamală pe care a fost obligată să o constituie până la stabilirea valorii în vamă a 52 tone de pui importate, precum și suma de 203.618.640 lei, costurile suportate de societate pentru garanția plătită, constând în dobânda la suma de 173.745.599 lei. Cele două dosare au fost conexate, iar prin sentința civilă nr. 1491 din 31 octombrie 2000, instanța de trimitere a respins ambele acțiuni conexate, reținând în motivare că nu s-a făcut dovada realității prețului achitat exportatorului, apreciind, totodată, că firma londoneză A.L.

care a certificat, prin directorului său, ca real prețul de 950 dolari SUA/T, este „legată” de societatea A.R. SRL, cu care reclamanta din cauză a avut interese comerciale, cesionându-i același tip de marfă (sferturi de pui). Împotriva sentinței reclamanta a declarat recurs. Prin motivele de casare formulate în scris, recurenta a susținut că prețul de 950 dolari SUA/T este mai mare decât prețul comunicat de către Direcția Generală a Vămilor, potrivit informațiilor pe care le deține de la autoritățile vamale americane și care este de 850 dolari SUA/50, deci mai mic decât prețul achitat în executarea contractului din prezenta cauză. Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 3119 din 22 octombrie 2002, a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a apreciat că este necesară completarea probei, cu acte, pentru a clarifica ruta comercială parcursă de la firma cu care a fost angajată tranzacția și până la livrarea mărfii în portul Constanța; relațiile contractuale dintre reclamantă și terțele societăți străine implicate în importul celor 52 tone de pui; prețurile practicate pentru tranzacții similare; prețurile practicate în România, la desfacerea produselor respective. În fond, după casare, instanța de trimitere, prin sentința civilă nr. 1070 din 30 iunie 2003, a respins ca neîntemeiată, acțiunea, astfel cum a fost precizată în ședința publică de la 5 iunie 2003, când reclamanta a solicitat și reactualizarea sumei constituite drept garanție și obligarea autorităților pârâte la plata unor dobânzi în cuantum de 801.435.558 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanta nu a probat cu acte, valoarea tranzacției efectuată cu partenerul extern, în termenul prevăzut de art. 77 alin. (4) din Legea nr. 141/1997. A mai reținut că în mod legal, nu s-a făcut aplicarea, la data depunerii declarației vamale de import, a art. VII din Acordul G.A.T.T. și s-a dispus constituirea garanției vamale. În ce privește cererea de daune materiale, reprezentând actualizarea garanției în raport cu cursul leu-dolar și acordarea de dobânzi, instanța a apreciat că, față de caracterul subsidiar al cererii, aceasta este neîntemeiată, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990. Împotriva hotărârii a declarat recurs reclamanta, SC R.E.

SRL București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului, a susținut, în esență, că instanța de fond a interpretat greșit contractul încheiat între firma A (UK) Ltd, în calitate de vânzătoare și societatea reclamantă, în calitate de cumpărătoare, în ceea ce privește prețul mărfii, schimbând înțelesul vădit și neîndoielnic al acestuia. În acest sens a arătat că, deși contractul menționat stabilește că prețul mărfii este de 950 dolari SUA/netto tona metrică, instanța a considerat acest preț, nereal, bazându-și concluzia pe acte colaterale, încheiate de firma A. UK LTD Londra, cu firma producătoare și cu firma intermediară, pentru aducerea mărfii în portul Constanța, din care rezultă prețuri mai mici de 950 dolari SUA/tona.

A mai susținut că instanța a apreciat greșit dovezile administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. Astfel, a precizat că deși a depus documentația privind realitatea prețului de tranzacție la importul în litigiu la două zile după vămuirea mărfii, instanța a reținut că reclamanta nu a probat cu acte valoarea tranzacției efectuate cu partenerul extern, în termenul prevăzut de art. 77 alin. (4) din Legea nr. 141/1997 și în conformitate cu dispozițiile Ordinului circular nr. 5/1998. În fine, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, subliniind că prețul de tranzacție care stă la baza determinării valorii în vamă a mărfurilor, a fost dovedit prin contractul de import și factura emisă de vânzător, astfel că în mod greșit instanța a confirmat măsura dispusă de autoritățile vamale privind obligarea sa la plata unei taxe vamale mai mari. Examinând sentința atacată, în raport cu motivele de casare arătate, cu actele dosarului și cu normele legale incidente cauzei, se constată că recursul este întemeiat. În baza contractului încheiat cu firma londoneză A. Ltd, reclamanta a cumpărat 100 tone pulpe pui, importate de pe piața americană prin firma B.F.I.

Canada, producătoare fiind P.F. SUA. Din cantitatea totală de marfă contractată, 52 tone au fost introduse în România prin Vama Constanța, conform declarației vamale de import nr. 506 din 19 august 1998, valoarea declarată de reclamantă fiind de 950 dolari SUA/tonă. Pentru această marfă, reclamanta a achitat 222.309.000 lei taxe vamale, autoritățile vamale procedând, în temeiul dispozițiilor art. 77 alin. (4) din Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României, și la constituirea unei garanții vamale de 173.745.599 lei, ce urma să fie restituită după verificarea realității valorii declarate a mărfii. Potrivit dispozițiilor art. 77 alin. (5) din același act normativ, „în cazul în care în termen de 30 de zile de la ridicarea mărfii, importatorul nu prezintă documente concludente privind determinarea valorii în vamă, autoritatea vamală procedează la executarea garanției, operațiunea de vămuire fiind considerată încheiată”.

În cauză, autoritățile vamale reținând că reclamanta nu a depus, în termenul stabilit de lege, documentele arătate, a trecut la executarea garanției vamale. Potrivit prevederilor Acordului G.A.T.T., ratificat de România prin Legea nr. 133/1994, prețul la care se face vămuirea unei mărfi de import este, de principiu, prețul de tranzacție, adică prețul efectiv plătit sau de plătit, înscris în documentele întocmite la achiziția mărfii. Din contractul nr. AL.2463 K încheiat de reclamantă cu firma A. Ltd din Londra, la 24 aprilie 1998, rezultă că prețul mărfii este de 950 dolari SUA/tonă - condiția de livrare c.i.f. Constanța. Aceeași firmă londoneză, confirmă printr-un înscris emis la 17 septembrie 1998, că din cele 1500 tone de marfă de origine SUA, sosite în Constanța la 20 mai 1998, 100 tone au fost vândute SC R.E.

SRL, la prețul de 950 dolari SUA tona. Din declarația autentificată de Secția consulară a Ambasadei României la Londra, dată de directorul executiv al Societății A. Ltd, rezultă, de asemenea, că „prețul de vânzare corect și real” pentru sferturi de pui congelați proveniți din SUA, produsă de firma P.F.I. SUA, cumpărată prin firma B.F.I. Canada, care a sosit în portul Constanța la data de 20 mai 1998, este de 950 dolari SUA/tonă. Rezultă, deci, că valoarea declarată în vamă de reclamantă pentru cele 52 tone pulpe pui, este cea reală. Pe de altă parte, din adresa nr. 43 din 20 august 1998, înregistrată la Vama Port Constanța sub nr. 13115 din 21 august 1998, reiese că reclamanta a depus documentele privind realitatea prețului de tranzacție declarat la importul efectuat conform D.V.I.

nr. 506 din 19 august 1998, împrejurare confirmată de Vama Constanța prin adresa nr. 18672 din 26 noiembrie 1998. Așadar, reclamanta a prezentat autorităților vamale documentația pentru determinarea definitivă a valorii în vamă, pe baza valorii de tranzacție și a solicitat restituirea garanției vamale înăuntrul termenului legal de 30 de zile, astfel că în mod nejustificat autoritățile pârâte au trecut la executarea garanției. Așa fiind, se constată că atât procesul-verbal nr. 27/1999, încheiat de Direcția Regională Vamală Constanța, cât și decizia nr. 654/2000 a Direcției Generale a Vămilor, sunt nelegale și urmează a fi anulate, cu consecința obligării pârâților să restituie reclamantei garanția vamală în valoare de 173.745.599 lei.

Se reține, însă, că din cauza devalorizării monetare, de la data executării garanției vamale, ca urmare a fenomenului inflaționist, reclamanta a suferit un prejudiciu efectiv, ce constă în scăderea valorii reale a numărului de unități monetare reținute de pârâți. Or, prin anularea actelor autorităților vamale și recunoașterea dreptului pretins, recurenta-reclamantă are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat prin devalorizarea sumei constituite garanție. Ca urmare, pârâții vor fi obligați să restituie reclamantei, pe lângă garanția vamală în sumă de 173.745.599 lei, și suma de 486.829.711 lei, reprezentând devalorizarea efectivă, potrivit calculului realizat de un contabil autorizat, prezentat de societatea reclamantă, deci, în total 660.575.310 lei.

În ce privește capătul de cerere vizând obligarea pârâtelor la plata unor dobânzi la suma consemnată cu titlu de garanție vamală, acesta nu poate fi primit, instanța reținând că prejudiciul suferit de reclamantă sub aspect valoric, este acoperit prin actualizarea sumei reprezentând garanții vamale. În consecință, față de cele ce preced, se constată că recursul este fondat și urmează a fi admis, se va modifica sentința atacată, în fond se va admite în parte acțiunea precizată, cu consecința anulării deciziei nr. 654 din 12 aprilie 2000 a Direcției Generale a Vămilor și a procesului-verbal nr. 27 din 11 martie 1999 întocmit de Direcția Regională Vamală Constanța și obligării pârâților să-i restituie reclamantei, suma de 660.57.310 lei, reprezentând garanția vamală actualizată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC R.E. SRL București împotriva sentinței civile nr. 1070 din 30 iunie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Modifică sentința atacată și în fond admite în parte acțiunea precizată de reclamanta SC R.E. SRL București. Anulează decizia nr. 654 din 12 aprilie 2000 a Direcției Generale a Vămilor și procesul-verbal nr. 27 din 11 martie 1999 a Direcției Regionale Vamale Constanța. Obligă pe pârâți să-i restituie reclamantei SC R.E. SRL București, suma de 660.575.310 lei, reprezentând garanția vamală actualizată. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2004.