ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 320/2004

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 145 din 11 februarie 2003, Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ, rejudecând după casare, a admis acțiunea formulată

de reclamanta S.C.”N.R.” SRL București, în contradictoriu cu fosta Direcție

Generală a Vămilor, actualmente Autoritatea Națională a Vămilor, Direcția

Regională Vamală București și Biroul Vamal Târguri și Expoziții București, a

constatat refuzul nejustificat al autorității vamale de a soluționa cererea

reclamantei privind restituirea garanției vamale, care a fost obligată să o

restituie, în sumă de 1.311.425.528 lei.

Pentru

a pronunța această soluție, Curtea de apel, rejudecând după o primă casare cu

trimitere, a reținut că societatea comercială reclamantă a derulat la data de 5

ianuarie 2001, prin  Biroul Vamal Târguri și Expoziții București, o operațiune

de import de cafea solubilă  „Brasero” pentru care a declarat o valoare în vamă

de 967.436.213 lei, reprezentând valoarea din  tranzacție a  mărfii importate.

A

mai reținut că autoritatea vamală, în temeiul art. 77 alin.4  din Legea

nr.141/1997 a stabilit în sarcina societății comerciale o garanție vamală de

1.311.425.528 lei, considerând că valoarea declarată este inferioară valorii

reale, pe care societatea comercială a  achitat-o, dar la data de 18 ianuarie

2001 a cerut determinarea valorii în vamă cu titlu definitiv, revenind cu o

cerere și la data de 9 februarie 2001, fără ca autoritatea vamală să

soluționeze cererea.

Admițând

acțiunea, instanța de fond a constatat că nesoluționarea de către autoritatea

vamală a cererii reclamantei în termenul de 30 de zile prevăzut de art.1 alin.

(2) din Legea nr. 29/1990 reprezintă un refuz nejustificat.

A

motivat, totodată, că valoarea reală a mărfii este cea declarată în vamă,

rezultată din valoarea de tranzacție, în conformitate cu prevederile

articolului VII din Acordul G.A.T.T., astfel că garanția vamală reprezintă o

plată nedatorată, dispunând restituirea acesteia.

Împotriva

acestei soluții a formulat recurs Autoritatea Națională a Vămilor, prin Direcția

Regională Vamală Interjudețeană București, invocând temeiul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și susținând că instanța de fond a încălcat prevederile

legale în materie.

Recursul

este întemeiat.

Este

necontestat că importul de cafea solubilă derulat la data de 5 ianuarie 2001

s-a făcut în baza tranzacției dintre S.C.”N.F.” SA, cu sediul în Franța și

S.C.”N.R.” SA cu sediul în România, societăți comerciale legate în sensul art. 15

pct. 4 din Acordul privind aplicarea Art. VII G.A.T.T., ratificat de România

prin Legea nr. 134/1994, situație care a fost considerată că a influențat

prețul de tranzacție al mării.

Potrivit

prevederilor art.151 alin. (1) din Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al

României, în situația dată, autoritatea vamală a fost îndreptățită să dispună

constituirea unei garanții vamale, prețul de tranzacție declarat în vamă fiind

cu mult sub valoarea minimă ce rezulta din baza de date statistice, garanție al

cărei cuantum a fost stabilit în conformitate cu art. 153 alin.(2) din Legea

nr. 141/1997.

Este

necontestat că la aceeași dată, 5 ianuarie 2001, societatea comercială a

achitat garanția vamală cu ordinul de plată nr. 30 din  5 ianuarie 2001 și a

procedat la ridicarea mărfii, așa cum rezultă din copia declarației vamale de

import, prin mențiunile făcute de Biroul Vamal Târguri și Expoziții București.

Este

adevărat că la data de 18 ianuarie 2001, societatea comercială reclamantă a

cerut determinarea valorii în vamă cu titlu definitiv, la care autoritatea

vamală i-a răspuns la data de 31 ianuarie 2001,indicându-i documentele și

actele necesare potrivit ordinului circular nr. 5/2000, iar aceasta și-a

completat documentația la data de 9 februarie 2001.

Or,

potrivit prevederilor art. 77 alin. (5) din Legea nr. 141/1997, în cazul în care,

în termen de 30 de zile de la ridicarea mărfii, importatorul nu prezintă

documente concludente privind determinarea valorii în vamă, autoritatea vamală

procedează la executarea garanției, operațiunea de vămuire fiind considerată

încheiată.

Astfel

fiind, în mod legal a considerat autoritatea vamală că operațiunea de vămuire

s-a încheiat și a procedat la executarea garanției vamale, instanța de fond

apreciind în mod greșit că aceasta ar fi refuzat în mod nejustificat să

restituie garanția vamală, atâta vreme cât această autoritate se conformase

prevederilor legale citate mai sus.

În

concluzie, având în vedere considerentele de mai sus, recursul este întemeiat

și va fi admis, cu consecința casării sentinței atacate și respingerii

acțiunii, ca urmare a rejudecării cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de Autoritatea Națională a Vămilor împotriva sentinței civile

nr.145 din 11 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ.

Casează

sentința atacată și în fond respinge acțiunea.

Pronunțată,

în ședința publică, astăzi 29 ianuarie 2004.