ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 320/2004
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 320/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 145 din 11 februarie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, rejudecând după casare, a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C.”N.R.” SRL București, în contradictoriu cu fosta Direcție Generală a Vămilor, actualmente Autoritatea Națională a Vămilor, Direcția Regională Vamală București și Biroul Vamal Târguri și Expoziții București, a constatat refuzul nejustificat al autorității vamale de a soluționa cererea reclamantei privind restituirea garanției vamale, care a fost obligată să o restituie, în sumă de 1.311.425.528 lei.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel, rejudecând după o primă casare cu trimitere, a reținut că societatea comercială reclamantă a derulat la data de 5 ianuarie 2001, prin Biroul Vamal Târguri și Expoziții București, o operațiune de import de cafea solubilă „Brasero” pentru care a declarat o valoare în vamă de 967.436.213 lei, reprezentând valoarea din tranzacție a mărfii importate. A mai reținut că autoritatea vamală, în temeiul art. 77 alin.4 din Legea nr.141/1997 a stabilit în sarcina societății comerciale o garanție vamală de 1.311.425.528 lei, considerând că valoarea declarată este inferioară valorii reale, pe care societatea comercială a achitat-o, dar la data de 18 ianuarie 2001 a cerut determinarea valorii în vamă cu titlu definitiv, revenind cu o cerere și la data de 9 februarie 2001, fără ca autoritatea vamală să soluționeze cererea.
Admițând acțiunea, instanța de fond a constatat că nesoluționarea de către autoritatea vamală a cererii reclamantei în termenul de 30 de zile prevăzut de art.1 alin. (2) din Legea nr. 29/1990 reprezintă un refuz nejustificat. A motivat, totodată, că valoarea reală a mărfii este cea declarată în vamă, rezultată din valoarea de tranzacție, în conformitate cu prevederile articolului VII din Acordul G.A.T.T., astfel că garanția vamală reprezintă o plată nedatorată, dispunând restituirea acesteia. Împotriva acestei soluții a formulat recurs Autoritatea Națională a Vămilor, prin Direcția Regională Vamală Interjudețeană București, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând că instanța de fond a încălcat prevederile legale în materie.
Recursul este întemeiat. Este necontestat că importul de cafea solubilă derulat la data de 5 ianuarie 2001 s-a făcut în baza tranzacției dintre S.C.”N.F.” SA, cu sediul în Franța și S.C.”N.R.” SA cu sediul în România, societăți comerciale legate în sensul art. 15 pct. 4 din Acordul privind aplicarea Art. VII G.A.T.T., ratificat de România prin Legea nr. 134/1994, situație care a fost considerată că a influențat prețul de tranzacție al mării. Potrivit prevederilor art.151 alin. (1) din Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României, în situația dată, autoritatea vamală a fost îndreptățită să dispună constituirea unei garanții vamale, prețul de tranzacție declarat în vamă fiind cu mult sub valoarea minimă ce rezulta din baza de date statistice, garanție al cărei cuantum a fost stabilit în conformitate cu art. 153 alin.(2) din Legea nr. 141/1997.
Este necontestat că la aceeași dată, 5 ianuarie 2001, societatea comercială a achitat garanția vamală cu ordinul de plată nr. 30 din 5 ianuarie 2001 și a procedat la ridicarea mărfii, așa cum rezultă din copia declarației vamale de import, prin mențiunile făcute de Biroul Vamal Târguri și Expoziții București.
Este adevărat că la data de 18 ianuarie 2001, societatea comercială reclamantă a cerut determinarea valorii în vamă cu titlu definitiv, la care autoritatea vamală i-a răspuns la data de 31 ianuarie 2001,indicându-i documentele și actele necesare potrivit ordinului circular nr. 5/2000, iar aceasta și-a completat documentația la data de 9 februarie 2001. Or, potrivit prevederilor art. 77 alin. (5) din Legea nr. 141/1997, în cazul în care, în termen de 30 de zile de la ridicarea mărfii, importatorul nu prezintă documente concludente privind determinarea valorii în vamă, autoritatea vamală procedează la executarea garanției, operațiunea de vămuire fiind considerată încheiată.
Astfel fiind, în mod legal a considerat autoritatea vamală că operațiunea de vămuire s-a încheiat și a procedat la executarea garanției vamale, instanța de fond apreciind în mod greșit că aceasta ar fi refuzat în mod nejustificat să restituie garanția vamală, atâta vreme cât această autoritate se conformase prevederilor legale citate mai sus. În concluzie, având în vedere considerentele de mai sus, recursul este întemeiat și va fi admis, cu consecința casării sentinței atacate și respingerii acțiunii, ca urmare a rejudecării cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE: Admite recursul declarat de Autoritatea Națională a Vămilor împotriva sentinței civile nr.145 din 11 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Casează sentința atacată și în fond respinge acțiunea. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 29 ianuarie 2004.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.