ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 159/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe data de 22 aprilie

2002, la Curtea de Apel Oradea, reclamantul L.M. a solicitat anularea hotărârii

nr. 975 din 9 aprilie 2002, emisă de Casa Județeană de Pensii Bihor, prin care

i s-a respins cererea de stabilire a calității de beneficiar al O.G. nr.

105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 și O.G. nr. 242/2000, aprobată prin

Legea nr. 367/2001, precum și H.G. nr. 127/2000, privind aprobarea Normelor de

aplicare O.G. nr. 105/1999.

În motivarea cererii introduse, reclamantul a învederat

că părinții săi, împreună cu cei 6 frați ai săi, au fost expulzați în

septembrie 1940 de autoritățile horthyste, din localitatea de domiciliu, Mihai

Bravu, aflată pe teritoriul Ardealului de Nord, vremelnic cedat, și obligați

astfel, să se refugieze în județul Timiș, Torontal, comuna Urseni. La data când

s-a făcut expulzarea familiei, el era conceput, născându-se în comuna Urseni,

la 2 februarie 1941.

Instanța sesizată, prin sentința nr. 258/CA din 13

mai 2002, a admis acțiunea, a anulat hotărârea atacată și a obligat-o pe pârâtă

să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

În considerentele sentinței pronunțate, prima

instanță a reținut că strămutarea din localitatea de domiciliu, într-o alta,

din afara teritoriului ocupat, este o modalitatre de persecuție etnică și că

această persecuție a durat pe toată perioada strămutării, constând în privarea

celor strămutați, de folosința locuinței lor, ca și de cea a bunurilor.

Totodată, instanța a apreciat că și copiii născuți în localitatea în care

părinții au fost strămutați, au același statut cu aceștia, respectiv că au

suferit persecuții din motive etnice pe toată perioada strămutării, care este

sinonimă cu refugiul și care este cuprinsă între data nașterii și data

retrocedării teritoriului românesc, când a încetat motivul strămutării.

Sentința a fost recurată de către intimată.

Prin motivele de casare formulate în scris,

recurentul a susținut că strămutarea în altă localitate, decât cea de

domiciliu, este o modalitate de persecuție etnică, cu condiția ca persoana care

o reclamă, să existe la data strămutării, ceea ce nu este cazul în speță, fătul

conceput neavând capacitatea de folosință și nici de domiciliu.

Recursul nu este fondat.

În conformitate cu dispozițiile art. 14 din Decretul

nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, domiciliul

minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor

locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părinților

față de minori impune, pe lângă existența, de regulă, a unui domiciliu comun,

în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și juridică a minorului, și

asigurarea nemijlocită de către părinți, a unor alte cerințe, cu privire la

obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de educație, inclusiv

îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile și obligațiile părintești sunt enumerate

generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. C. fam., texte aflate sub Titlul

III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate

restrânsă și a altor persoane” din același cod.

În raport cu dispozițiile legale mai sus citate, ca

și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care

impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a

părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să

trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice separare de

aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și

reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea

cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea

sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din

cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au în

îngrijire, constituie în aceiași măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge

prin asumarea raționamentului propus de recurent, că un minor, mai ales de o

vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav restrictivă impusă

părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii

publice și bunelor moravuri (art. 5 C. civ.).

Argumentul dedus de recurentă din invocarea

prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin pricinii.

Soluția, ca și motivarea adusă de prima instanță,

hotărârii pronunțate, sunt în afară de orice critică și exprimă un mod corect

și uman de înțelegere a legii, în resorturile și finalitatea sa.

Față de considerentele mai sus expuse, recursul

declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare, menținându-se

sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Casa Județeană

de Pensii Bihor, împotriva sentinței civile nr. 258/CA/2002 - P din 13 mai

2002, a Curții de Apel Oradea, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie

2003.