ÎCCJ, decizie (scj.ro #85295)

Persecutat etnic. Cazul persoanei născută în perioada

refugiului părinților

De drepturile reglementate prin O.G.

nr.105/1999 beneficiază și persoana născută după data refugiului părinților,

datorată persecuției etnice

.

Secția

de contencios administrativ, decizia nr.159 din 1 ianuarie 2003

R

eclamantul L.M. a solicitat anularea

Hotărârii nr.975 din9 aprilie 2002 emisă de Casa Județeană de Bihor cu care

i  s-a respins cererea de stabilire a calității de beneficiar al

Ordonanței de Guvern nr.105/1999, aprobată cu Legea nr.189/2000  și

Ordonanței de Guvern nr.242/2000, aprobată cu Legea nr.367/2001, precum și

Hotărârea de Guvern nr.127/2000 privind aprobarea Normelor de aplicare a

Ordonanței de Guvern nr.105/1999.

În motivarea cererii introduse reclamantul a învederat că părinții săi,

împreună cu cei 6 frați ai săi, au fost expulzați  în septembrie 1940 de

autoritățile horthyste din localitatea de domiciliu Mihai Bravu, aflată pe

teritoriul Ardealului de Nord, vremelnic cedat, și obligați astfel să se

refugieze în județul Timiș Torontal, comuna Urseni. La data când s-a făcut

expulzarea familiei el era conceput, născându-se în comuna Urseni la 2

februarie 1941.

Curtea de Apel Oradea, prin sentința nr258/CA din 13 mai 2002 a admis acțiunea,

a anulat hotărârea atacată și a obligat-o pe pârâtă să-i recunoască

reclamantului calitatea  de beneficiar al O.G.nr.105/1999, aprobată prin

Legea nr.189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

În considerentele sentinței pronunțate prima instanță a reținut că

strămutarea din localitatea de domiciliu într-o alta din afara teritoriului

ocupat, este o modalitatre de persecuție etnică și că această persecuție a

durat pe toată perioada strămutării, constând în privarea celor strămutați de

folosința locuinței lor ca și de cea a bunurilor. Totodată, instanța a apreciat

că și copiii născuți în localitatea în care părinții au fost strămutați au

același statut cu aceștia, respectiv că au suferit persecuții din motive

etnice  pe toată perioada strămutării, care este sinonimă cu refugiul, și

care este cuprinsă între data nașterii și data retrocedării teritoriului

românesc, când a încetat motivul strămutării.

Sentința a fost recurată de către intimată.

Prin motivele de casare formulate în scris, recurentul a susținut că

strămutarea în altă localitate decât cea de domiciliu este o modalitate de

persecuție etnică, cu condiția ca persoana care o reclamă să existe la data

strămutării, ceea ce nu este cazul în speță, fătul conceput neavând capacitatea

de folosință și nici de domiciliu.

Recursul nu este fondat.

În conformitate cu dispozițiile art.14 din Decretul  nr.31 din 30 ianuarie

1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, domiciliul minorului

este la părinții săi, iar potrivit art.100 din codul familiei, copilul minor

locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părinților față de minori impune, pe

lângă existența, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată

fi realizată paza fizică și juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de

către părinți a unor alte cerințe cu privire la obligația de întreținere, de

îngrijire, de dezvoltare, de educație, inclusiv îndatorirea de a administra

bunurile minorului.

Drepturile și obligațiile părintești sunt enumerate generic în conținutul

art.101, 105, 107 ș.a. din codul familiei, texte aflate sub Titlul III privind

“Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a

altor persoane” din Codul Familiei.

În raport cu dispozițiile legale mai sus citate ca și, în general, cu economia

reglementărilor aduse prin codul familiei, care impun în mod imperativ o

conduită  juridică de protecție, ajutor și pază a părinților față de

minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască de regulă

alături de părinții săi precum și că orice separare de aceștia nu este validă

decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și reglementate prin lege.

Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea cazuri de excepție, este un

act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau confirmarea prin măsuri

de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărțire de

statutul juridic al părinților care-l au în îngrijire, constituie în aceeași

măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea

raționamentului propus de recurent că un minor, mai ales de o vârstă foarte

fragedă nu împărtășește condiția grav restrictivă impusă părinților săi este

eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinei publice și bunelor

moravuri ( art.5 din codul civil).

Argumentul dedus de recurentă din invocarea prevederilor art.7 alin.2 din

Decretul nr.31/1954 este străin pricinii.

Soluția ca și motivarea adusă de prima instanță hotărârii pronunțate exprimă un

mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa.

Față de considerentele  expuse, recursul a fost respins ca nefondat.