ÎCCJ, decizie (scj.ro #85295)

Persecutat etnic. Cazul persoanei născută în perioada refugiului părinților De drepturile reglementate prin O.G. nr.105/1999 beneficiază și persoana născută după data refugiului părinților, datorată persecuției etnice . Secția de contencios administrativ, decizia nr.159 din 1 ianuarie 2003 R eclamantul L.M. a solicitat anularea Hotărârii nr.975 din9 aprilie 2002 emisă de Casa Județeană de Bihor cu care i s-a respins cererea de stabilire a calității de beneficiar al Ordonanței de Guvern nr.105/1999, aprobată cu Legea nr.189/2000 și Ordonanței de Guvern nr.242/2000, aprobată cu Legea nr.367/2001, precum și Hotărârea de Guvern nr.127/2000 privind aprobarea Normelor de aplicare a Ordonanței de Guvern nr.105/1999.

În motivarea cererii introduse reclamantul a învederat că părinții săi, împreună cu cei 6 frați ai săi, au fost expulzați în septembrie 1940 de autoritățile horthyste din localitatea de domiciliu Mihai Bravu, aflată pe teritoriul Ardealului de Nord, vremelnic cedat, și obligați astfel să se refugieze în județul Timiș Torontal, comuna Urseni. La data când s-a făcut expulzarea familiei el era conceput, născându-se în comuna Urseni la 2 februarie 1941. Curtea de Apel Oradea, prin sentința nr258/CA din 13 mai 2002 a admis acțiunea, a anulat hotărârea atacată și a obligat-o pe pârâtă să-i recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al O.G.nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

În considerentele sentinței pronunțate prima instanță a reținut că strămutarea din localitatea de domiciliu într-o alta din afara teritoriului ocupat, este o modalitatre de persecuție etnică și că această persecuție a durat pe toată perioada strămutării, constând în privarea celor strămutați de folosința locuinței lor ca și de cea a bunurilor. Totodată, instanța a apreciat că și copiii născuți în localitatea în care părinții au fost strămutați au același statut cu aceștia, respectiv că au suferit persecuții din motive etnice pe toată perioada strămutării, care este sinonimă cu refugiul, și care este cuprinsă între data nașterii și data retrocedării teritoriului românesc, când a încetat motivul strămutării.

Sentința a fost recurată de către intimată. Prin motivele de casare formulate în scris, recurentul a susținut că strămutarea în altă localitate decât cea de domiciliu este o modalitate de persecuție etnică, cu condiția ca persoana care o reclamă să existe la data strămutării, ceea ce nu este cazul în speță, fătul conceput neavând capacitatea de folosință și nici de domiciliu. Recursul nu este fondat. În conformitate cu dispozițiile art.14 din Decretul nr.31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art.100 din codul familiei, copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului. Drepturile și obligațiile părintești sunt enumerate generic în conținutul art.101, 105, 107 ș.a. din codul familiei, texte aflate sub Titlul III privind “Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din Codul Familiei.

În raport cu dispozițiile legale mai sus citate ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască de regulă alături de părinții săi precum și că orice separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au în îngrijire, constituie în aceeași măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurent că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă nu împărtășește condiția grav restrictivă impusă părinților săi este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinei publice și bunelor moravuri ( art.5 din codul civil). Argumentul dedus de recurentă din invocarea prevederilor art.7 alin.2 din Decretul nr.31/1954 este străin pricinii. Soluția ca și motivarea adusă de prima instanță hotărârii pronunțate exprimă un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa. Față de considerentele expuse, recursul a fost respins ca nefondat.