ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 162/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe data

de 27 martie 2002, la Curtea de Apel Oradea, reclamanta B.M. a solicitat

anularea hotărârii nr. 329 din 11 martie 2002, emisă de Casa Județeană de

Bihor, prin care i s-a respins cererea de stabilire a calității de beneficiar al

O.G. nr. 105/1999, aprobată cu Legea nr. 189/2000.

În motivarea cererii introduse,

reclamanta a învederat că a fost concepută la data strămutării părinților,

născându-se în județul Mureș, unde aceștia au fost strămutați, dar comisia i-a

respins cererea, fără temei legal

Instanța sesizată, prin sentința nr.

255/CA/2002 - P din 13 mai 2002, a admis acțiunea, a anulat hotărârea atacată

și a obligat-o pe pârâtă să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar

al O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și

completările ulterioare.

În considerentele sentinței

pronunțate, prima instanță a reținut că strămutarea din localitatea de

domiciliu, într-o alta, din afara teritoriului ocupat, este o modalitatre de

persecuție etnică și că această persecuție a durat pe toată perioada

strămutării, constând în privarea celor strămutați de folosința locuinței lor,

ca și de cea a bunurilor. Totodată, instanța a apreciat că și copiii născuți în

localitatea în care părinții au fost strămutați, au același statut cu aceștia,

respectiv că au suferit persecuții din motive etnice pe toată perioada

strămutării, care este sinonimă cu refugiul și care este cuprinsă între data

nașterii și data retrocedării teritoriului românesc, când a încetat motivul

strămutării.

Sentința a fost recurată de către

intimată.

Prin motivele de casare formulate în

scris, recurentul a susținut că strămutarea în altă localitate, decât cea de

domiciliu, este o modalitate de persecuție etnică, cu condiția ca persoana care

o reclamă, să existe la data strămutării, ceea ce nu este cazul în speță, fătul

conceput neavând capacitatea de folosință și nici de domiciliu.

Recursul nu este fondat.

În conformitate cu dispozițiile art.

14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și persoanele

juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C.

fam., copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și

îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă,

a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și

juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte

cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de

educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile și obligațiile părintești

sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. C. fam., texte

aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor

cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din același cod.

În raport cu dispozițiile legale mai

sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul

familiei, care impun în mod imperativ, o conduită juridică de protecție, ajutor

și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul

trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice

separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute

de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de

asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și

instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al

minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților

care-l au în îngrijire, constituie în aceiași măsură o încălcare a principiilor

legii.

Din această perspectivă, concluzia

la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurent, că un

minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav

restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind

contrară ordinii publice și bunelor moravuri (art. 5 C. civ.).

Argumentul dedus de recurentă din

invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin

pricinii.

Soluția, ca și motivarea adusă de

prima instanță hotărârii pronunțate, sunt în afară de orice critică și exprimă

un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa.

Față de considerentele mai sus

expuse, recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare,

menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

Casa Județeană de Pensii Bihor, împotriva sentinței civile nr. 255/CA/2002 - P

din 13 mai 2002 a Curții de Apel Oradea, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 ianuarie 2003.