ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1014/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 25 iunie 2002,

D.M. a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Bihor, solicitând anularea

hotărârii nr. 1435 din 4 decembrie 2001, emisă de pârâtă și obligarea acesteia

să-i recunoască calitatea de beneficiară a dispozițiilor O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr.1 89/2000, cu motivarea că fiind născută în refugiul

părinților săi, are același statut cu aceștia.

Curtea de Apel Oradea, prin sentința nr. 407/CA/2002

- P din 2 septembrie 2002, a admis acțiunea reclamantei, a anulat hotărârea nr.

1435 din 4 decembrie 2001 emisă de pârâtă, obligând-o, totodată, să-i

recunoască acesteia, calitatea de beneficiară a O.G. nr. 105/1999, aprobată

prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

În motivarea soluției adoptate, instanța de fond a

reținut că din interpretarea art. 1 lit. c) și art. 2 din O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000, precum și din cele ale art. 2 din Normele de

aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, rezultă că strămutarea

din localitatea de domiciliu, în alta, pe criterii etnice, este o modalitate de

persecuție etnică și că această persecuție a durat pe toată perioada

strămutării, constând în privarea persoanei, de folosirea locuinței sale și a

tuturor bunurilor din localitatea de domiciliu și obligarea să accepte

condițiile ce i s-au putut oferi în localitatea în care a fost strămutată sau

s-a refugiat.

De asemenea, instanța de fond a apreciat că și copiii

născuți în localitatea în care părinții lor au fost strămutați, au același

statut cu aceștia, suferind persecuții din motive etnice pe toată perioada

strămutării, care este sinonimă cu refugiul și care este cuprinsă între data

nașterii lor și data retrocedării pământului românesc, când a încetat motivul

strămutării, respectiv al persecuției din motive etnice.

Constatând, totodată, că precizările Casei Naționale

de Pensii nu au caracterul unui act normativ și că acestea contravin legii care

a enumerat limitativ persoanele exceptate de la beneficiul ordonanței (art. 8),

precum și faptul că în cauză nu s-a contestat că reclamanta s-a născut în

perioada de refugiu al părinților săi, suferind împreună cu ei efectele

strămutării din localitatea de domiciliu, instanța de fond a considerat

întemeiată, acțiunea reclamantei.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Casa

Județeană de Pensii Bihor, invocând dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 8 și 9

C. proc. civ.

În esență, recurenta a susținut că datorită greșitei

interpretări a prevederilor Legii nr. 189/2000, precum și a celor referitoare

la capacitatea juridică a persoanei, instanța de fond a reținut statutul de

persoană beneficiară a dispozițiilor respectivei legi, deși la data când

părinții săi s-au refugiat, reclamanta nu exista ca persoană fizică, fiind

născută în perioada de refugiu al acestora.

Examinând sentința atacată în raport cu criticile

formulate, materialul probatoriu administrat în cauză, precum și dispozițiile

legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 din Normele

pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, privind acordarea unor

drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România, cu

începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, din motive etnice,

prin persoană care a fost strămutată în altă localitate se înțelege persoana

care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă

localitate, din motive etnice, în această categorie incluzându-se și persoana

care a fost expulzată, refugiată sau a făcut obiectul unui schimb de populație,

ca urmare a unui tratat bilateral.

Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 14 din

Decretul nr 31/1954, privitor la persoanele fizice și persoanele juridice,

domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C. fam.,

copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părinților

față de minori impune, pe lângă existența, de regulă, a unui domiciliu comun,

în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și juridică a minorului, și

asigurarea nemijlocită de către părinți, a unor alte cerințe, cu privire la

obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de educație, inclusiv

îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile și obligațiile părintești sunt enumerate

generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. C. fam., texte aflate sub Titlul

III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate

restrânsă și a altor persoane” din același cod.

În raport cu dispozițiile legale mai sus citate, ca

și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care

impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a

părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să

trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice separare de

aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și

reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea

cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea

sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din

cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au în îngrijire,

constituie în aceiași măsură, o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge

prin asumarea raționamentului propus de recurent, că un minor, mai ales de o

vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav restrictivă impusă

părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii

publice și bunelor moravuri (art. 5 C. civ.).

Argumentul dedus de recurentă din invocarea

prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin pricinii.

Soluția, ca și motivarea adusă de prima instanță

hotărârii pronunțate, sunt în afară de orice critică și exprimă un mod corect

de înțelegere a legii cu caracter reparatoriu, în resorturile și finalitatea

sa, efectele refugiului răsfrângându-se și asupra copiilor, nu numai asupra

părinților.

Prin urmare, se va respinge recursul declarat în

cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa Județeană de

Pensii Bihor, împotriva sentinței nr. 407/CA/2002 - P din 2 septembrie 2002 a

Curții de Apel Oradea, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2003.