ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 705/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 27 mai 2002, G.N. a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Bihor,

solicitând anularea hotărârii nr. 1394 din 9 aprilie 2002, emisă de pârâtă și

obligarea acesteia să-i recunoască calitatea de beneficiar al dispozițiilor O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu motivarea că fiind născut în

refugiul părinților săi, are același statut cu aceștia.

Curtea de Apel Oradea, prin sentința

nr. 372/CA/2002 - P din 24 iunie 2002, a admis acțiunea reclamantului, a anulat

hotărârea nr. 1394 din 9 aprilie 2002, emisă de pârâtă, obligând-o, totodată,

să-i recunoască acestuia, calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

În motivarea soluției adoptate,

instanța de fond a reținut că din interpretarea art. 1 lit. c) și art. 2 din

O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, precum și din cele ale

art. 2 din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002,

rezultă că strămutarea, din localitatea de domiciliu, în alta, pe criterii

etnice, este o modalitate de persecuție etnică și că această persecuție a durat

pe toată perioada strămutării, constând în privarea persoanei de folosirea

locuinței sale și a tuturor bunurilor din localitatea de domiciliu și obligarea

să accepte condițiile ce i s-au putut oferi în localitatea în care a fost

strămutată sau s-a refugiat.

De asemenea, instanța de fond a

apreciat că și copiii născuți în localitatea în care părinții lor au fost

strămutați, au același statut cu aceștia, suferind persecuții din motive etnice

pe toată perioada strămutării, care este sinonimă cu refugiul și care este

cuprinsă între data nașterii lor și data retrocedării pământului românesc, când

a încetat motivul strămutării, respectiv al persecuției din motive etnice.

Constatând, totodată, că precizările

Casei Naționale de Pensii nu au caracterul unui act normativ și că acestea

contravin legii care a enumerat limitativ persoanele exceptate de la beneficiul

ordonanței (art. 8), precum și faptul că în cauză nu s-a contestat că

reclamantul s-a născut în perioada de refugiu al părinților săi, suferind

împreună cu ei efectele strămutării din localitatea de domiciliu, instanța de

fond a considerat întemeiată, acțiunea reclamantului.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs Casa Județeană de Pensii Bihor, invocând dispozițiile art. 304

alin. (1) pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În esență, recurenta a susținut că

datorită greșitei interpretări a prevederilor Legii nr. 189/2000, precum și a celor

referitoare la capacitatea juridică a persoanei, instanța de fond a reținut

statutul de persoană beneficiară a dispozițiilor respectivei legi, deși la data

când părinții săi s-au refugiat, reclamantul nu exista ca persoană fizică,

fiind născut în perioada de refugiu al acestora.

Examinând sentința atacată în raport

cu criticile formulate, materialul probatoriu administrat în cauză, precum și

dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat,

pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În conformitate cu dispozițiile art.

2 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate

în România, cu începere de la 6 septembrie, 1940 până la 6 martie 1945, din

motive etnice, prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, se

înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe

domiciliul în altă localitate, din motive etnice, în această categorie incluzându-se

și persoana care a fost expulzată, refugiată sau a făcut obiectul unui schimb

de populație, ca urmare a unui tratat bilateral.

Totodată, în conformitate cu

dispozițiile art. 14 din Decretul nr. 3/1954, privitor la persoanele fizice și

persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit

art. 100 C. fam., copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și

îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă,

a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și

juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte

cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de

educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile și obligațiile părintești

sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. C. fam., texte

aflate sub Titlul III privind „„Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor

cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din același cod.

În raport cu dispozițiile legale mai

sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul

familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor

și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul

trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice

separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute

de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de

asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și

instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al

minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților

care-l au în îngrijire, constituie în aceiași măsură o încălcare a principiilor

legii.

Din această perspectivă, concluzia

la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurent, că un

minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav

restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind

contrară ordinii publice și bunelor moravuri (art. 5 C. civ.).

Argumentul dedus de recurentă din

invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin

pricinii.

Soluția, ca și motivarea adusă de

prima instanță, hotărârii pronunțate, sunt în afară de orice critică și exprimă

un mod corect de înțelegere a legii cu caracter reparatoriu în resorturile și

finalitatea sa, efectele refugiului răsfrângându-se și asupra copiilor, nu

numai asupra părinților.

Prin urmare, se va respinge recursul

declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Bihor, împotriva sentinței nr. 372/CA/2002 - P din 24 iunie

2002, a Curții de Apel Oradea, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 februarie 2003.