ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 584/2003

Deliberând asupra chestiunii admisibilității

recursului declarat de intimatul S.D.I.S. împotriva deciziei nr. 315 pronunțate

la 1 noiembrie 2001 de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, constată

următoarele:

Prin cererea formulată la 19 ianuarie 2000 și care a

fost inițial înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 cu numărul de

dosar 1630/2000, A.S.S. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul S.D.I.S, S.M.

și Ministerul Sănătății revizuirea sentinței civile nr. 20804 din 15 decembrie

1998 a Judecătoriei sectorului 1 București.

Prin sentința nr. 7498 pronunțată la 18 aprilie 2000 instanța

astfel sesizată a declinat competența de soluționare a cererii de revizuire la Tribunalul

București unde cauza a fost înregistrată pe rolul secției a V a civile și de

contencios administrativ cu numărul de dosar 2753/2000.

Prin încheierea pronunțată la 27 octombrie

2000 în acest din urmă dosar instanța a reținut că împotriva sentinței de

declinare a competenței s-a făcut apel de către revizuenta A.S.S.

În acest context apreciindu-se ca soluția

care urma a se da respectivului apel avea înrâurire asupra judecării cererii de

revizuire instanța a făcut aplicarea art. 244 pct. 1 C. proc. civ., menționând

totodată în dispozitivul încheierii ca măsura suspendării astfel dispuse poate

fi atacată “cu apel”.

Ulterior intimatul S.D.I.S. a atacat încheierea

de suspendare printr-o petiție intitulată ”apel” cauza fiind înaintată spre soluționare

Curții de Apel București unde a fost înregistrată pe rolul secției a IV a

civile cu numărul de dosar 1266/2001.

Prin decizia nr. 315 pronunțată la 1 iunie

2001 a fost respinsă ca nefondată “cererea de apel formulată de apelantul S.D.I.S

împotriva încheierii de suspendare din 27 octombrie 2000 pronunțată de

Tribunalul București, secția a V a civilă și de contencios administrativ”.

Totodată în dispozitivul deciziei astfel pronunțate

s-a făcut mențiunea că ea putea fi atacată “cu recurs”.

Un astfel de recurs a și fost declarat de intimatul S.D.I.S

la 8 august 2001, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a Curții

Supreme de Justiție cu numărul de dosar 3892 / 2001.

La termenul de la 18 februarie 2003 Curtea astfel

sesizată a pus în discuție chestiunea admisibilității recursului, iar în urma

dezbaterilor care au avut loc a rămas în pronunțare asupra acestui aspect.

Având a se pronunța asupra chestiunii admisibilității

recursului declarat în cauza de față Curtea reține că, potrivit prevederilor

art. 282 alin. (1) și (2) C. proc. civ., sunt supuse apelului la curtea de apel

hotărârile date în prima instanță de către tribunal precum și acele încheieri pronunțate

de tribunal prin care s-a întrerupt cursul procesului.

Aceasta constituie o reglementare cu caracter general

care, într-o anumită măsură , își găsește incidența și în cazul în care cursul

procesului s-a întrerupt în condițiile prevăzute de art. 242 și urm. C. proc.

civ., adică prin suspendarea judecății.

Regimul juridic aplicabil în astfel de situații

conține totuși o derogare majoră de la normele de principiu enunțate deoarece

art. 244

1

alin. (1) C. proc. civ., care operează în această materie

specială, prevede că atacarea “în mod separat” a încheierii de suspendare se

poate face numai pe calea recursului, iar nu a apelului, ca în dreptul comun.

În raport cu această ultimă reglementare sunt lipsite

de suport legal mențiunile din încheierea de suspendare care l-au determinat pe

intimatul S.D.I.S. să utilizeze o terminologie improprie cât privește calea de

atac urmată împotriva respectivei încheieri, cale de atac pe care a intitulat-o

“apel”, iar nu “recurs”.

Pentru considerente similare omisiunea Curții de Apel București

de a da, conform cerințelor art. 84 și art. 129 alin. (4) C. proc. civ., o

corectă calificare a căii de atac exercitate în speță este de asemenea contrară

prevederilor art. 244

1

alin. (1) din același cod.

În

plus mențiunea “cu recurs” din dispozitivul deciziei astfel pronunțate tinde și

la încălcarea unor norme de ordine publică în sensul definit de art. 159 C.

proc. civ., în măsura în care atribuie Curții Supreme de Justiție competența de

a soluționa o cale de atac (“un al doilea recurs”) pe care legea nu o prevede.

În aceeași ordine de idei este de observat că potrivit

art. 4 pct. 1 C. proc. civ. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților

de apel sunt judecate de către Curtea Supremă de Justiție numai “în cazurile

prevăzute de lege”.

Nici unul dintre aceste cazuri nu se regăsește însă în

speță astfel încât recursul declarat de intimatul S.D.I.S. împotriva deciziei

nr. 315 pronunțate la 1 noiembrie 2001 de Curtea de Apel București, secția a IV

a civilă se impune a fi respins ca inadmisibil.

Pe cale de consecință urmează a se conchide ca

neregularitățile, în special de ordin formal, survenite cu ocazia suspendării

judecării cauzei și respectiv cu ocazia soluționării primei căi de atac formulate

împotriva acelei măsuri nu pot fi nici ele îndreptate în cadrul procesual creat

prin declararea acestui recurs inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de

intimatul S.D.I.S. împotriva deciziei nr. 315 pronunțate la 1 noiembrie 2001 de

Curtea de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică,

18 februarie 2003.