ÎCCJ, Decizia nr. 6/2003

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 205 din 12

noiembrie 1948, Curtea Craiova a condamnat, printre alții, pe P.F. la 14 ani

închisoare corecțională pentru infracțiunea prevăzută de art. 5 combinat cu

art. 2 lit. a) și art. 14 din Legea nr. 184/1947.

Totodată, inculpatul a fost obligat

să plătească 219.825 lei amendă în folosul statului și s-a dispus confiscarea

de la inculpat a unui număr de 45 monezi aur.

S-a reținut că la efectuarea unei

percheziții de către Chestura Poliției Craiova în data de 9 septembrie 1948 la

domiciliul inculpatului au fost descoperite 45 monezi aur: 25 medalii românești

emisiune 1944; 5 buc. monezi a câte 20 franci francezi - cocoșei; 8 buc. monezi

a câte 20 livrete italiene; 2 buc. monezi a câte 20 franci belgieni; o monedă

de 20 Carol I; o monedă de 20 franci Louis Filip I; o monedă de 20 franci

francezi Carol al X-lea și o monedă de 20 lire Victor Emanuel al II-lea.

S-a mai reținut că inculpatul a

achiziționat cele 45 monezi, începând cu data de 15 august 1947, pe care le-a

deținut pe parcursul unui an, încălcând astfel obligația legală de a le preda

Băncii Naționale a României.

Curtea Supremă, secția penală, prin

decizia nr. 1519 din 28 mai 1949, a admis recursul numai cu privire la latura

penală și a redus pedeapsa aplicată de 14 ani închisoare corecțională la 6 ani

închisoare corecțională.

Celelalte dispoziții ale deciziei

atacate au fost menținute.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

control judiciar a reținut că primul motiv de casare, privind greșita

respingere a probei solicitate, omisiune esențială, greșita stabilire a

situației de fapt, violarea art. 131, a art. 138 și a art. 289 C. proc. pen. și

art. 14 din Legea nr. 284/1947, este neîntemeiat în raport de împrejurarea că

inculpatul și-a recunoscut fapta la primele cercetări și că acesta nu poate

cere contraproba atât timp cât nu poate justifica motivul retractării

mărturisirii făcute. S-a mai reținut că situația de fapt a fost corect

stabilită, mărturisirea inculpatului fiind confirmată de împrejurarea că

monezile au fost găsite ascunse, așa încât nu se poate susține că acesta ar fi

intenționat să le predea Băncii Naționale a României.

Cu privire la al doilea motiv de

casare, s-a reținut că acesta este întemeiat, pedeapsa de 14 ani închisoare

corecțională aplicată inculpatului apărând ca disproporționată în raport de

gravitatea faptelor săvârșite.

Împotriva celor două hotărâri,

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, la

data de 9 octombrie 2002, a declarat recurs în anulare întemeiat pe

dispozițiile art. 410 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen., susținând că fapta

săvârșită de inculpat nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii

prevăzute de art. 5 combinat cu art. 2 lit. a) și art. 14 din Legea nr.

284/1947 și, drept urmare, hotărârile criticate au fost pronunțate cu încălcarea

legii.

Se susține că respingerea cererii de

probațiune s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 131 alin. (5) C. proc.

pen. anterior, potrivit cărora proba cu martori era admisibilă în drept și

concludentă în cauză.

Urmare a respingerii probei solicitate,

activitatea infracțională a inculpatului nu a fost elucidată, întrucât

descoperirea celor 45 monezi de aur la domiciliul acestuia și mărturisirea sa

în condițiile constatate în cauză nu dovedeau, prin ele însele, achiziționarea

monezilor în timp și sustragerea de la obligația de predare a acestora în

termen de 15 zile de la dobândire, instituită prin Legea nr. 284/1947.

În consecință, nefiind dovedit

momentul dobândirii valorilor interzise, nu a fost dovedită nici încălcarea

obligației de a preda aceste valori Băncii Naționale a României în termenul de

15 zile calculat de la data dobândirii.

În concluzie, procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a solicitat admiterea

recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate și rejudecarea cauzei.

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate și a dispozițiilor art. 410 alin. (3) C. proc. pen., se

constată următoarele:

În conformitate cu prevederile art.

1 și 2 din Legea nr. 284/1947, persoanele fizice și juridice având în

proprietate aur sub orice formă, valute efective, cecuri și ordine de plată,

disponibil în conturi și creanțe în valută în țară sau străinătate, erau

obligate ca în termen de 5 zile de la publicarea legii în Monitorul Oficial, să

predea aceste valori Băncii Naționale a României, contra plată în lei, la

cursul oficial.

Prin art. 5 din Legea nr. 284/1997 a

fost reglementată obligația persoanelor stabilite în țară, care vor dobândi cu

orice titlu una din valorile specificate la art. 2 din același act normativ, pe

altă cale decât pe baza unei autorizații date după intrarea în vigoare a legii,

să le cedeze Băncii Naționale a României, personal sau prin intermediul unei

bănci autorizate, în termen de 15 zile de la data dobândirii lor.

Încălcarea dispozițiilor de cedare

în termen era considerată infracțiune, fiind sancționată, potrivit art. 14 din

Legea nr. 284/1947, cu confiscarea valorilor necedate sau nedeclarate, cu

închisoarea de la 5 la 25 ani, fără a se putea acorda circumstanțe atenuante și

cu amendă egală cu încincitul valorilor confiscate.

Potrivit art. 25 pct. 6 alin. (3) C.

pen. anterior, în cazul infracțiunilor săvârșite în dauna economiei naționale,

între care și cele prevăzute de Legea nr. 284/1947, putea fi aplicată pedeapsa

complementară a confiscării averii, urmând să se țină seama de gradul de

pericol social al faptei și de persoana infractorului.

Este de reținut că aceste dispoziții

încriminatoare erau în contradicție cu Constituția României, în vigoare la data

adoptării Legii nr. 284/1947, precum și la data angajării răspunderii

inculpatului.

Astfel, prin art. 15 și 17 din

Constituția din 1923, repusă în vigoare prin Decretul Regal nr. 1849 din 31

august 1944 privind drepturile românilor, s-a statuat că „nici o lege nu poate

înființa confiscarea averilor" și că „proprietatea este garantată și

nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică".

Pe de altă parte, garantarea

dreptului de proprietate a făcut și obiectul reglementărilor constituționale

ulterioare, respectiv prin art. 8 și 10 din Constituția din 1948, prin care s-a

prevăzut că „proprietatea particulară și dreptul la moștenire sunt recunopscute

și garantate de lege" și că „pot fi făcute exproprieri pentru cauză de

utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de

justiție", precum și prin art. 12 din Constituția din 1952 potrivit căruia

dreptul de proprietate personală asupra veniturilor și economiilor provenite

din muncă, asupra casei de locuit și gospodăriei anexe, asupra obiectelor de uz

personal, cât și dreptul de moștenire asupra proprietății personale a

cetățenilor sunt ocrotite de lege.

În sfârșit, potrivit art. 17 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată la 10 decembrie 1948

prin Rezoluția Adunării Generale a ONU, s-a statuat că „orice persoană are

dreptul la proprietate" și că „nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de

proprietatea sa".

Ca atare, față de caracterul

imperativ al dispozițiilor constituționale, așa cum ele au evoluat în timp și

de forța juridică a principiului consfințit în documentul de drept

internațional, normele de drept penal cuprinse în Legea nr. 284/1947, urmărind

lipsirea în mod abuziv a cetățenilor români de proprietatea lor, apar ca fiind

neconstituționale în raport cu legea fundamentală în vigoare atât la data

incriminării, cât și la data condamnării inculpatului.

Pe de altă parte, este de reținut că

și pedeapsa complementară a confiscării averii inculpaților, aplicată pe lângă

pedeapsa închisorii, fiind de natură să aducă atingere dreptului de

proprietate, înfrângea principiile constituționale și de drept internațional

evocate.

In raport de împrejurarea că Legea

nr. 284/1947 este abrogată, constituționalitatea acesteia, conform art. 144 din

Constituția României și art. 12 și 13 din Legea nr. 47/1992, nu poate fi

examinată în cadrul controlului exercitat de Curtea Constituțională.

Așadar, revenind instanței de

judecată a aprecia asupra constituționalității, Completul de 9 judecători al

Curții Supreme de Justiție va constata că Legea nr. 284/1947, prin care sunt

incriminate faptele de nepredare, necedare și nedeclarare a aurului și altor

valori, este neconstituțională în raport cu Constituțiile României din 1923 și

din 1948, în vigoare la data săvârșirii și la data judecării faptei reținute în

sarcina inculpatului P.F.

În consecință, Legea nr. 284/1947 nu

putea produce efectele pentru care a fost edictată, așa încât condamnarea unei

persoane în baza acestei legi este nelegală și impune achitarea acesteia în

temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc.

pen.

Din examinarea actelor dosarului se

constată că inculpatul a realizat venituri din muncă, în calitate de comerciant

și a achiziționat monede de aur, în scopul de a le păstra.

Cum scopul urmărit a fost cel de

protejare a averii proprii împotriva efectelor Legii nr. 284/1947, în mod

esențial neconstituțională, fapta acestuia nu este prevăzută de legea penală.

Ca atare, în cauză este incident

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 13 C. proc.

pen. corespunzător temeiului înscris în art. 410 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile atacate

numai cu privire la inculpatul P.F., va dispune achitarea acestuia în baza art.

11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. și va înlătura

dispozițiile privind plata amenzii în folosul statului, precum și măsura

confiscării monezilor din aur.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Casează decizia penală nr. 205 din

12 noiembrie 1948 a Curții Craiova și decizia nr. 1519 din 28 mai 1949 a Curții

Supreme, secția penală, numai cu privire la inculpatul P.F.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. achită pe inculpatul P.F. pentru

infracțiunea prevăzută de art. 5 combinat cu art. 2 lit. a) și art. 14 din

Legea nr. 284/1947.

Înlătură dispozițiile privind

obligarea inculpatului la plata în folosul statului a sumei de 219.825 lei

amendă precum și măsura confiscării a 45 monede aur.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 ianuarie 2003.