ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6252/2004

Asupra recursului în anulare

de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 515

din 19 iulie 1963 a Tribunalului Popular al Raionului Muscel, rămasă definitivă

prin nerecurare, a fost condamnat inculpatul P.G. la un an închisoare

corecțională pentru infracțiunea de deținere ilegală de metale prețioase,

prevăzută de art. 1, art. 2 lit. a), art. 4 lit. a), art. 9 lit. a) și b) și art.

38 din Decretul nr. 210/1960, raportat la art. 268

28

lit. a) alin.

(1) C. pen. anterior și, în baza art. 65 din același cod, s-a dispus

suspendarea executării pedepsei.

Totodată, în conformitate cu

dispozițiile art. 80 din același cod, s-a dispus confiscarea în favoarea

statului, a unui număr de 44 monede din aur și anume: 5 bucăți monede aur lire

turcești, 3 bucăți monede aur a 20 franci francezi, 2 bucăți monede aur a 50

lei românești, 2 bucăți monede aur a 12,50 lei românești, o bucată monedă aur a

20 franci elvețieni, 14 bucăți monede aur austrieci mari și 17 bucăți monede

aur austrieci mici.

S-a reținut că, până la 4

aprilie 1963, inculpatul a deținut în mod ilegal, 44 monede din aur, pe care îi

ținea într-o cutie de tablă, ascunsă în zidul casei unui cumnat al său, unde

caza muncitorii de la atelierul de croitorie.

S-a reținut că, din cele 44

monede din aur, numai 14 monede erau cedabile.

Împotriva sus-menționatei

sentințe, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție a declarat recurs în anulare, invocând motivul prevăzut de art. 410

alin. (1) partea I, pct. 3 C. proc. pen., inculpatul a fost condamnat pentru o

faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În dezvoltarea recursului în

anulare se arată că potrivit art. 1 și art. 9 din Decretul nr. 210 din 14 iunie

1960 (aflat în vigoare la data faptei), deținerea cu orice titlu, a mijloacelor

de plată străine și metalelor prețioase, precum și operațiile de orice fel cu

acestea, constituiau monopol valutar de stat și erau interzise, cei care le

dobândeau având obligația să le predea Băncii de Stat ale R.P.R., iar

nerespectarea acestor dispoziții era considerată infracțiune, potrivit art. 38

din același decret și se pedepsea în conformitate cu legea în vigoare la acea

dată, respectiv art. 268

28

C. pen. anterior, cu închisoare de la unu

la 6 ani.

Potrivit art. 80 din același

cod, în caz de condamnare, instanța putea dispune prin hotărârea pe care o

pronunța, confiscarea lucrurilor deținute în contra legilor și regulamentelor.

S-a mai arătat că deși s-a

reținut că numai 14 monede din cele 44 erau supuse obligației de predare,

instanța a dispus confiscarea tuturor monedelor.

Recursul în anulare este

fondat.

Prin art. 15 și art. 17 din

Constituția României din 1923, repusă în vigoare prin Decretele Regale nr. 1849

din 31 august 1944 și 1849 din 10 octombrie 1944 se statua că „nici o lege nu

poate înființa confiscarea averilor”, și că „proprietatea este garantată și

nimeni nu putea fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică”.

De asemenea Constituția din

1948 statua în art. 8 și art. 10 că „proprietatea particulară și dreptul la

moștenire sunt recunoscute și garantate de lege”, că „proprietatea particulară

agonisită prin muncă și economisire se bucură de o protecție specială” și că

„pot fi făcute exproprieri pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire

stabilită de justiție”.

În art. 12 din Constituția

României din 1952 s-a prevăzut că, „dreptul de proprietate asupra veniturilor

și economiilor provenite din muncă, asupra casei de locuit și gospodăriei

auxiliare de pe lângă casă, asupra obiectelor casnice și de uz personal cât și

dreptul de moștenire asupra proprietății personale a cetățenilor este ocrotit

de lege”.

În sfârșit, potrivit art. 17

din Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată la 10 decembrie

1948, prin rezoluția Adunării Generale a O.N.U. „orice persoană are dreptul la

proprietate” și „nimeni nu v-a fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.

Se constată astfel că

dispozițiile penale ale Decretului 210/1966, menite să lipsească cetățeanul

român în mod brutal de proprietatea sa, erau contrare atât normelor

internaționale cât și dispozițiilor constituționale așa cum au evoluat în timp,

de la data incriminării nerespectării obligației de cedare a valorilor arătate

în art. 1, până la data condamnării inculpatului.

Reținând că dispozițiile în

baza cărora s-a dispus condamnarea inculpatului sunt neconstituționale, Curtea

va admite recursul în anulare și conform art. 414

1

alin. (1) C.

proc. pen., raportat la art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va

casa hotărârile pronunțate și va dispune achitarea inculpatului conform art. 11

pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen.

În consecință va fi

înlăturată și măsura confiscării dispusă conform art. 80 C. pen. anterior, care

de altfel a fost nelegal dispusă și cu privire la bunuri care nu făceau

obiectul obligației de cedare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 515 din 19 iulie 1963 a

Tribunalului Popular al Raionului Muscel, privind pe intimatul inculpat

P.G.

Casează hotărârea atacată și

în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen.,

achită pe inculpat pentru infracțiunea prevăzută de art. 1, art. 2 lit. a), art.

4 lit. a), art. 9 lit. a) și b) și art. 38 din Decretul nr. 210/1960 cu

referire la art. 268

28

lit. a) C. pen. anterior.

Înlătură măsura confiscării

speciale a 44 monede din aur.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 24 noiembrie 2004.