ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6212/2004

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Popular al Raionului I.V. Stalin București, prin sentința penală nr. 16 din 8 ianuarie 1960 a condamnat pe inculpatul G.M. la 3 ani închisoare corecțională, pentru săvârșirea infracțiunii de deținere ilegală de metale prețioase, prevăzută de art. 2, art. 5 și art. 14 din Legea nr. 284/1947. În baza art. 80 pct. 1 C. pen. anterior, a dispus confiscarea a 60 monede din aur. În fapt, s-a reținut că până la data de 18 noiembrie 1959, inculpatul a deținut contrar dispozițiilor legale, 60 monede din aur de diferite tipuri și emisiuni. Recursul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penală nr. 80 din 2 februarie 1960 a Tribunalului Capitalei – Colegiul I Penal.

Împotriva hotărârilor mai sus menționate, în temeiul art. 409 și a art. 410 alin. (1) partea I pct. 3 C. proc. pen., procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, criticându-le ca fiind pronunțate cu încălcarea legii, întrucât fapta inculpatului nu este prevăzută de legea penală. Examinând hotărârile atacate în raport de cazurile de casare invocate, Curtea constată, în baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, recursul în anulare fondat, urmând a fi admis. În acest sens, potrivit dispozițiilor art. 1 și 2 din Legea nr. 284/1947, persoanele fizice sau juridice având în proprietate aur sub orice formă, valute efective, cecuri și ordine de plată, disponibil în conturi și creanțe în valută străină în țară și străinătate erau obligate ca, în termen de 15 zile de la publicarea acestei legi în M. Of., să le predea B.N.R.

Aceeași obligație revenea, potrivit art. 5, celor care dobândeau astfel de valori, pe altă cale decât în baza unei autorizații și după intrarea în vigoare a legii. Nerespectarea acestor dispoziții era considerată infracțiune și se pedepsea, conform art. 14, cu închisoare de la 5 la 25 ani și amendă egală cu încincitul valorilor confiscate, fără a se putea acorda circumstanțe atenuante. Or, aceste dispoziții încriminatoare, adoptate evident împotriva unor categorii sociale, erau în contradicție, atât cu Constituția României, în vigoare la data adoptării și aplicării acelor acte normative, cât și cu D.U.D.O. Astfel, prin dispozițiile art. 15 și art. 17 din Constituția României din 1923 (repusă în vigoare prin Decretul Regal din 31 august 1944) s-a statuat că prin nici o lege nu se poate dispune confiscarea averilor, iar proprietatea este garantată și nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică.

De asemenea, prin art. 8 și art. 9 din Constituția adoptată în anul 1948 s-a stipulat că „proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire se bucură de o protecție specială”, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică pot fi făcute pe baza unei legi cu o justă despăgubire. Prin art. 12 din Constituția din 1952 s-a prevăzut că dreptul de proprietate personală asupra veniturilor și economiilor provenite din muncă asupra casei de locuit și gospodăriei auxiliare, asupra obiectelor casnice de uz personal, cât și dreptul de moștenire asupra proprietății personale a cetățenilor sunt ocrotite de lege. În sfârșit, conform art. 17 din D.U.D.O., proclamată la 10 decembrie 1948, prin R.A.G.O.N.U., s-a statuat că orice persoană are dreptul la proprietate și că nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.

Așadar, în raport de caracterul imperativ al dispozițiilor constituționale, așa cum ele au evoluat în timp și de forța juridică a principiului consfințit de normele de drept internațional, se constată că dispozițiile Legii nr. 248/1947 erau menite să lipsească pe cetățeanul român de proprietatea sa în mod abuziv, fiind astfel neconstituționale în raport cu însăși legea fundamentală română în vigoare atât la data încriminării obligației de cedare a valorilor arătate, cât și la data condamnării inculpatului. În atare situație, Legea nr. 284/1947 contravine principiilor și normelor legii fundamentale și are un caracter neconstituțional. În speță, se constată că inculpatul, medic, din veniturile realizate din muncă a achiziționat în mod licit monedele din aur în scop de tezaurizare pe care le-a ascuns.

În altă ordine de idei, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/1947, mahmudelele și icușarii erau exceptați de la obligația de predare, putând fi deținuți în mod legal . Ca atare, cele 7 mahmudele și icușarul din aur confiscate de la inculpat nu făceau obiectul infracțiunii prevăzute de legea menționată. În concluzie, în raport de prevederile constituționale și internaționale mai sus arătate, este evident că Legea nr. 284/1947 suprima dreptul de proprietate, situație inacceptabilă într-o ordine judiciară firească, motiv pentru care nu poate produce efectele pentru care a fost edictată. Așadar, Legea nr. 284/1947, fiind esențialmente neconstituțională, fapta inculpatului de a nu preda, ceda ori declara aurul și alte valori, dintre care unele erau permise la deținere, nu poate fi considerată infracțiune, lipsindu-i o trăsătură esențială, aceea de a fi prevăzută într-o lege penală.

În consecință, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând îndeplinite cerințele cazurilor de recurs în anulare invocate, în baza art. 385 15 alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție va casa hotărârile atacate și va achita pe inculpatul G.M., în temeiul art. 11 pct. 1 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., cu privire la săvârșirea infracțiunii de deținere ilegală de metale prețioase, prevăzută de art. 2, art. 5 și art. 14 din Legea nr. 284/1947. Va înlătura măsura confiscării monedelor din aur, dispusă conform art. 80 pct. 1 C. pen.

anterior. Onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu a inculpatului în această fază procesuală, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 16 din 8 ianuarie 1960 a Tribunalului Popular al Raionului I.V. Stalin București și deciziei penale nr. 80 din 2 februarie 1960 a Tribunalului Capitalei, Colegiul I Penal, privind pe inculpatul G.M. Casează hotărârile atacate. În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpatul G.M., cu privire la săvârșirea infracțiunii de deținere ilegală de metale prețioase, prevăzută de art. 2, art. 5 și art. 14 din Legea nr. 284/1947. Înlătură măsura confiscării monedelor din aur, dispusă conform art. 80 pct. 1 C. pen.

anterior. Onorariul în sumă de 400.000 lei, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 23 noiembrie 2004.