ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6212/2004

Asupra recursului în anulare

de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Tribunalul Popular al

Raionului I.V. Stalin București, prin sentința penală nr. 16 din 8 ianuarie

1960 a condamnat pe inculpatul G.M. la 3 ani închisoare corecțională, pentru

săvârșirea infracțiunii de deținere ilegală de metale prețioase, prevăzută de

art. 2, art. 5 și art. 14 din Legea nr. 284/1947.

În baza art. 80 pct. 1 C.

pen. anterior, a dispus confiscarea a 60 monede din aur.

În fapt, s-a reținut că până

la data de 18 noiembrie 1959, inculpatul a deținut contrar dispozițiilor

legale, 60 monede din aur de diferite tipuri și emisiuni.

Recursul declarat de

inculpat a fost respins prin decizia penală nr. 80 din 2 februarie 1960 a

Tribunalului Capitalei – Colegiul I Penal.

Împotriva hotărârilor mai

sus menționate, în temeiul art. 409 și a art. 410 alin. (1) partea I pct. 3 C.

proc. pen., procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, criticându-le ca fiind

pronunțate cu încălcarea legii, întrucât fapta inculpatului nu este prevăzută

de legea penală.

Examinând hotărârile atacate

în raport de cazurile de casare invocate, Curtea constată, în baza lucrărilor

și a materialului din dosarul cauzei, recursul în anulare fondat, urmând a fi

admis.

În acest sens, potrivit

dispozițiilor art. 1 și 2 din Legea nr. 284/1947, persoanele fizice sau

juridice având în proprietate aur sub orice formă, valute efective, cecuri și

ordine de plată, disponibil în conturi și creanțe în valută străină în țară și

străinătate erau obligate ca, în termen de 15 zile de la publicarea acestei

legi în M. Of., să le predea B.N.R.

Aceeași obligație revenea,

potrivit art. 5, celor care dobândeau astfel de valori, pe altă cale decât în

baza unei autorizații și după intrarea în vigoare a legii.

Nerespectarea acestor

dispoziții era considerată infracțiune și se pedepsea, conform art. 14, cu

închisoare de la 5 la 25 ani și amendă egală cu încincitul valorilor

confiscate, fără a se putea acorda circumstanțe atenuante.

Or, aceste dispoziții

încriminatoare, adoptate evident împotriva unor categorii sociale, erau în

contradicție, atât cu Constituția României, în vigoare la data adoptării și

aplicării acelor acte normative, cât și cu D.U.D.O.

Astfel, prin dispozițiile

art. 15 și art. 17 din Constituția României din 1923 (repusă în vigoare prin

Decretul Regal din 31 august 1944) s-a statuat că prin nici o lege nu se poate

dispune confiscarea averilor, iar proprietatea este garantată și nimeni nu

poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică.

De asemenea, prin art. 8 și

art. 9 din Constituția adoptată în anul 1948 s-a stipulat că „proprietatea

particulară agonisită prin muncă și economisire se bucură de o protecție

specială”, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică pot fi făcute pe

baza unei legi cu o justă despăgubire.

Prin art. 12 din Constituția

din 1952 s-a prevăzut că dreptul de proprietate personală asupra veniturilor și

economiilor provenite din muncă asupra casei de locuit și gospodăriei

auxiliare, asupra obiectelor casnice de uz personal, cât și dreptul de

moștenire asupra proprietății personale a cetățenilor sunt ocrotite de lege.

În sfârșit, conform art. 17

din D.U.D.O., proclamată la 10 decembrie 1948, prin R.A.G.O.N.U., s-a statuat

că orice persoană are dreptul la proprietate și că nimeni nu va fi lipsit în

mod arbitrar de proprietatea sa.

Așadar, în raport de

caracterul imperativ al dispozițiilor constituționale, așa cum ele au evoluat

în timp și de forța juridică a principiului consfințit de normele de drept

internațional, se constată că dispozițiile Legii nr. 248/1947 erau menite să

lipsească pe cetățeanul român de proprietatea sa în mod abuziv, fiind astfel

neconstituționale în raport cu însăși legea fundamentală română în vigoare atât

la data încriminării obligației de cedare a valorilor arătate, cât și la data

condamnării inculpatului.

În atare situație, Legea nr.

284/1947 contravine principiilor și normelor legii fundamentale și are un

caracter neconstituțional.

În speță, se constată că

inculpatul, medic, din veniturile realizate din muncă a achiziționat în mod

licit monedele din aur în scop de tezaurizare pe care le-a ascuns.

În altă ordine de idei,

conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/1947, mahmudelele și

icușarii erau exceptați de la obligația de predare, putând fi deținuți în mod

legal .

Ca atare, cele 7 mahmudele

și icușarul din aur confiscate de la inculpat nu făceau obiectul infracțiunii

prevăzute de legea menționată.

În concluzie, în raport de

prevederile constituționale și internaționale mai sus arătate, este evident că

Legea nr. 284/1947 suprima dreptul de proprietate, situație inacceptabilă

într-o ordine judiciară firească, motiv pentru care nu poate produce efectele

pentru care a fost edictată.

Așadar, Legea nr. 284/1947,

fiind esențialmente neconstituțională, fapta inculpatului de a nu preda, ceda ori

declara aurul și alte valori, dintre care unele erau permise la deținere, nu

poate fi considerată infracțiune, lipsindu-i o trăsătură esențială, aceea de a

fi prevăzută într-o lege penală.

În consecință, secția penală

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând îndeplinite cerințele

cazurilor de recurs în anulare invocate, în baza art. 385

15

alin.

(1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul în anulare declarat de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

va casa hotărârile atacate și va achita pe inculpatul G.M., în temeiul art. 11

pct. 1 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., cu privire

la săvârșirea infracțiunii de deținere ilegală de metale prețioase, prevăzută

de art. 2, art. 5 și art. 14 din Legea nr. 284/1947.

Va înlătura măsura

confiscării monedelor din aur, dispusă conform art. 80 pct. 1 C. pen. anterior.

Onorariul cuvenit pentru

apărarea din oficiu a inculpatului în această fază procesuală, se va plăti din

fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 16 din 8

ianuarie 1960 a Tribunalului Popular al Raionului I.V. Stalin București și

deciziei penale nr. 80 din 2 februarie 1960 a Tribunalului Capitalei, Colegiul

I Penal, privind pe inculpatul G.M.

Casează hotărârile atacate.

În baza art. 11 pct. 2 lit.

a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpatul

G.M., cu privire la săvârșirea infracțiunii de deținere ilegală de metale

prețioase, prevăzută de art. 2, art. 5 și art. 14 din Legea nr. 284/1947.

Înlătură măsura confiscării

monedelor din aur, dispusă conform art. 80 pct. 1 C. pen. anterior.

Onorariul în sumă de 400.000

lei, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat, se va plăti din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 23 noiembrie 2004.