ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5857/2004

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 91 din 28 ianuarie 1960, Tribunalul Popular al Raionului 1 Mai București a condamnat pe inculpatul O.S.G. la 10 ani închisoare corecțională, pentru infracțiunea de deținere ilegală de metale prețioase, prevăzută de art. 2 și 5 din Legea nr. 284/1947. În baza art. 80 pct. 3 și a art. 25 pct. 6 C. pen. anterior, a dispus confiscarea monedelor din aur, precum și confiscarea totală a averii. Hotărând astfel, prima instanță a reținut, în fapt că, până la 21 noiembrie 1959, inculpatul a deținut, contrar dispozițiilor legale, 673 monede din aur. Tribunalul Capitalei, Colegiul VI penal, prin decizia penală nr. 144 din 27 februarie 1960, a respins recursul declarat de inculpat.

Împotriva acestor hotărâri, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 409 și art. 410 alin. (1) partea I pct. 3 C. proc. pen., criticându-le ca fiind pronunțate cu încălcarea legii, deoarece fapta inculpatului nu este prevăzută de legea penală. Recursul în anulare este fondat. Potrivit art. 1 și 2 din Legea nr. 284/1947, persoanele fizice sau juridice având în proprietate aur sub orice formă, valute efective, cecuri și ordine de plată, disponibil în conturi și creanțe în valută străină, în țară și străinătate, erau obligate ca în termen de 15 zile de la publicarea acestei legi în M. Of. să le predea B.N.R.

Aceeași obligație revenea, potrivit art. 5, celor care dobândeau astfel de valori, pe altă cale decât pe baza unei autorizații, și după intrarea în vigoare a legii. Nerespectarea acestor dispoziții era considerată infracțiune și se pedepsea, conform art. 14, cu închisoare de la 5 la 25 ani și amendă egală cu încincitul valorilor confiscate, fără a se putea acorda circumstanțe atenuante. Potrivit art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen. anterior, în cazul infracțiunilor săvârșite în dauna economiei naționale, printre care și cele prevăzute de Legea nr. 284/1947, putea fi aplicată pedeapsa complementară a confiscării averii, urmând să se țină seama de gradul de pericol social al faptei și de persoana infractorului.

Se constată însă, că aceste dispoziții incriminatoare, adoptate evident împotriva unor categorii sociale, erau în contradicție atât cu Constituția României, în vigoare la data adoptării și aplicării acelor acte normative, cât și cu D.U.D.O. În acest sens, se reține că, prin art. 15 și 17 din Constituția României din 1923, repusă în vigoare prin Decretul Regal nr. 1849/1944, s-a statuat că prin nici o lege nu se poate dispune confiscarea averilor, iar proprietatea este garantată și nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică. De asemenea, prin art. 8 și 9 din Constituția adoptată în anul 1948 s-a stipulat că „proprietatea particulară, agonisită prin muncă și economisire, se bucură de o protecție specială”, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică pot fi făcute pe baza unei legi și cu o justă despăgubire.

Prin art. 12 din Constituția din 1952 s-a prevăzut că dreptul de proprietate personală asupra veniturilor și economiilor provenite din muncă, asupra casei de locuit și gospodăriei auxiliare, asupra obiectelor casnice de uz personal, cât și dreptul de moștenire asupra proprietății personale a cetățenilor sunt ocrotite de lege. În sfârșit, conform art. 17 din D.U.D.O., proclamată la 10 decembrie 1948 prin R.A.G.O.N.U., s-a statuat că orice persoană are dreptul la proprietate și că nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.

Se constată așadar, în raport de caracterul imperativ al dispozițiilor constituționale, așa cum au evaluat în timp și de forța juridică a principiului consfințit de normele de drept internațional, că dispozițiile Legii nr. 284/1947 erau menite să lipsească pe cetățeanul român de proprietatea sa în mod abuziv, fiind astfel neconstituționale în raport cu însăși legea fundamentală română în vigoare, atât la data incriminării obligației de cedare a valorilor arătate, cât și la data condamnării inculpatului. Mai mult, și pedeapsa complementară a confiscării averii inculpatului, aplicată pe lângă pedeapsa închisorii, era menită să aducă atingere dreptului de proprietate. În atare situație, Legea nr. 284/1947 contravine principiilor și normelor legii fundamentale și are un caracter neconstituțional.

În speță, se constată că inculpatul, din veniturile realizate din muncă, a achiziționat în mod licit monede din aur în scop de tezaurizare, pe care le-a îngropat în curtea imobilului proprietate personală. Pe de altă parte, conform art. 6 din Legea nr. 638/1946, nu sunt supuse aplicării acestei legi, obiectele prelucrate din metale prețioase, care servesc uzului propriu, printre care și bijuteriile. Ulterior, conform art. 2 lit. a) din Legea nr. 284/1947, persoanele fizice erau obligate să cedeze aurul sub orice formă, având ca excepție, printre altele, și aurul sub formele prevăzute de art. 6 din Legea nr. 638/1946. Or, inculpatului i-au fost confiscate și diverse bijuterii care, așa cum s-a arătat, erau exceptate de la obligația predării către stat, putând fi deținute de către persoane fizice.

Prin sentința penală nr. 1287 din 28 februarie 1961 a Tribunalului Popular al Raionului 1 Mai, s-a dispus restituirea către O.S.E., moștenitoarea condamnatului defunct, a unei părți din bijuteriile confiscate, restul fiind valorificate în folosul statului. Având în vedere prevederile constituționale și internaționale arătate mai sus, este evident că Legea nr. 284/1947 suprimă un drept fundamental, acela de proprietate, situație inacceptabilă într-o ordine juridică firească, motiv pentru care nu poate produce efectele pentru care a fost edictată. Curtea constatând așadar, că Legea nr. 284/1947 este esențialmente neconstituțională, fapta inculpatului de a nu preda, ceda ori declara aurul și alte valori nu poate fi considerată infracțiune și ca atare, se impune, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) și a art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc.

pen., achitarea acestuia și înlăturarea măsurii confiscării speciale, prevăzută de art. 80 pct. 3 și art. 25 pct. 6 C. pen. anterior. În consecință, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând îndeplinite în cauză cerințele cazului de casare invocat, în baza art. 385 15 alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul în anulare, va casa hotărârile atacate și va dispune conform dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 91 din 28 ianuarie 1960 a Tribunalului Popular al Raionului 1 Mai București și deciziei penale nr. 144 din 27 februarie 1960 a Tribunalului Capitalei R.P.R. – Colegiul VI penal, privind pe inculpatul O.S.G. Casează hotărârile atacate și în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpatul O.S.G., pentru săvârșirea infracțiunii de deținere ilegală de metale prețioase, prevăzută de art. 2 și art. 5 din Legea nr. 284/1947. Înlătură măsura confiscării speciale prevăzută de art. 80 pct. 3 și art. 25 pct. 6 C. pen.

anterior. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 9 noiembrie 2004.