ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4244/2004

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1322 din 8 septembrie 1959, Tribunalul Popular al Raionului Buzău a condamnat pe inculpatul P.S. la 3 ani și 8 luni de închisoare corecțională și 2 ani interdicție corecțională pentru infracțiunea de deținere ilegală de metale prețioase prevăzută de art. 5 și art. 14 din Legea nr. 284/1947. Totodată s-a dispus confiscarea a 57 monede de aur în folosul B.P.R., precum și confiscarea parțială a averii, o casă compusă din 7 camere situată în Buzău și un loc de casă în suprafață de 100 mp situat în Buzău. S-a reținut că inculpatul a deținut în mod ilegal 57 de monede de aur la domiciliu, ce au fost depistate cu ocazia percheziției domiciliare.

Tribunalul Regional Ploiești, prin deciziunea penală nr. 5088 din 20 octombrie 1959, a respins recursul declarat de inculpat. Împotriva acestor hotărâri procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare în baza art. 409 și a art. 410 alin. (1) partea 1 pct. 3 C. proc. pen., considerând că hotărârile au fost pronunțate cu încălcarea legii. Recursul în anulare este fondat. Potrivit art. 1 și 2 din Legea nr. 284/1947 persoanele fizice sau juridice având în proprietate aur sub orice formă, valute efective, cecuri și ordine de plată, disponibil în conturi și creanțe, în valută străină în țară și străinătate aveau obligația ca în termen de 15 zile de la publicarea acestei legi în M. Of.

să le predea B.N.R. De asemenea, conform art. 5 din actul normativ susmenționat, aceeași obligație revenea și celor care dobândeau astfel de valori, pe altă cale decât pe baza autorizației, după intrarea legii în vigoare. Astfel nerespectarea dispozițiilor legale era infracțiune și se pedepsea potrivit art. 14, cu închisoare de la 5 la 25 ani și amendă egală cu contravaloarea bunurilor confiscate, fără a se acorda circumstanțe. În cazul infracțiunilor săvârșite în dauna economiei naționale, conform art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen. anterior, printre care și cele prevăzute de Legea nr. 284/1947, putea fi aplicată și pedeapsa complementară a confiscării averii, urmând a se ține seama de gradul de pericol social al faptei și de persoana infractorului, dispoziții care erau în contradicție cu Constituția României și cu D.U.D.O.

Astfel, prin art. 15 și 17 din Constituția României din 1923 (repusă în vigoare prin Decretul Regal nr. 1849 din 31 august 1944) s-a statuat că nu se poate dispune confiscarea averilor prin nici-o lege, iar proprietatea este garantată și nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică. De asemenea, Constituția adoptată în 1949 stipulează că proprietatea particulară, agonisită prin muncă și economisire se bucură de o protecție specială iar exproprierile pentru o cauză de utilitate publică pot fi făcute pe baza unei legi și cu justa despăgubire. Constituția din 1952 a precizat că dreptul de proprietate personală asupra veniturilor și economiilor provenite din muncă, asupra casei de locuit și gospodăriei auxiliare, a obiectelor casnice de uz personal, cât și dreptul de moștenire asupra proprietății personale a cetățenilor sunt ocrotite de lege.

Art. 17 din D.U.D.O. proclamată la 10 decembrie 1948 prin R.A.G.O.N.U., s-a statuat că orice persoană are dreptul la proprietate și că nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. Or, evident față de caracterul imperativ al acestor dispoziții prin Legea nr. 284/1947 cetățeanul român era lipsit de proprietatea sa în mod abuziv. Mai mult și pedeapsa complementară a confiscării averii inculpatului, era menită să atingă dreptul de proprietate. Astfel, Legea nr. 284/1947, contravine principiilor și normelor legii fundamentale și are caracter neconstituțional cum a statuat și instanța supremă prin decizia nr. 1456 din 3 octombrie 2001 în acord cu deciziile Curții Constituționale. În speță inculpatul, fost comerciant din veniturile realizate din muncă, a achiziționat de la diverse persoane monede din aur ce au fost găsite de organele de poliție la domiciliul său.

Așadar, Legea nr. 284/1947, fiind o lege neconstituțională fapta inculpatului de a nu preda, ceda ori declara aurul și alte valori nu poate fi considerată infracțiune, lipsindu-i o trăsătură esențială aceea de a fi prevăzută printr-o lege penală. De asemenea, aplicarea pedepsei complementare a confiscării averii este abuzivă, în condițiile în care deși era o sancțiune cu aplicare facultativă și nu obligatorie, instanța nu a ținut seama de gradul de pericol social al infracțiunii și nici de datele ce caracterizau persoana inculpatului, ce denotă o periculozitate socială redusă. Ca atare, Curtea în temeiul prevederilor art. 414 1 C. proc. pen., va admite recursul în anulare și va dispune conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 1322 din 8 septembrie 1959 a Tribunalului Popular al Raionului Buzău și deciziunii penale nr. 5088 din 20 octombrie 1959 a Tribunalului Regional Ploiești, privind pe inculpatul P.S. Casează hotărârile sus-menționate. În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpatul P.S., pentru infracțiunea prevăzută de art. 5 și art. 14 din Legea 284/1947. Înlătură pedeapsa complementară a confiscării parțiale a averii și măsura de siguranță a confiscării monedelor din aur. Onorariul în sumă de 400.000 lei pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 august 2004.