ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4244/2004

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1322 din 8

septembrie 1959, Tribunalul Popular al Raionului Buzău a condamnat pe

inculpatul P.S. la 3 ani și 8 luni de închisoare corecțională și 2 ani

interdicție corecțională pentru infracțiunea de deținere ilegală de metale

prețioase prevăzută de art. 5 și art. 14 din Legea nr. 284/1947.

Totodată s-a dispus confiscarea a 57

monede de aur în folosul B.P.R., precum și confiscarea parțială a averii, o

casă compusă din 7 camere situată în Buzău și un loc de casă în suprafață de

100 mp situat în Buzău.

S-a reținut că inculpatul a deținut

în mod ilegal 57 de monede de aur la domiciliu, ce au fost depistate cu ocazia

percheziției domiciliare.

Tribunalul Regional Ploiești, prin

deciziunea penală nr. 5088 din 20 octombrie 1959, a respins recursul declarat de

inculpat.

Împotriva acestor hotărâri

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a declarat recurs în anulare în baza art. 409 și a art. 410 alin. (1)

partea 1 pct. 3 C. proc. pen., considerând că hotărârile au fost pronunțate cu

încălcarea legii.

Recursul în anulare este fondat.

Potrivit art. 1 și 2 din Legea nr.

284/1947 persoanele fizice sau juridice având în proprietate aur sub orice

formă, valute efective, cecuri și ordine de plată, disponibil în conturi și

creanțe, în valută străină în țară și străinătate aveau obligația ca în termen

de 15 zile de la publicarea acestei legi în M. Of. să le predea B.N.R.

De asemenea, conform art. 5 din

actul normativ susmenționat, aceeași obligație revenea și celor care dobândeau astfel

de valori, pe altă cale decât pe baza autorizației, după intrarea legii în

vigoare.

Astfel nerespectarea dispozițiilor

legale era infracțiune și se pedepsea potrivit art. 14, cu închisoare de la 5

la 25 ani și amendă egală cu contravaloarea bunurilor confiscate, fără a se

acorda circumstanțe.

În cazul infracțiunilor săvârșite în

dauna economiei naționale, conform art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen. anterior,

printre care și cele prevăzute de Legea nr. 284/1947, putea fi aplicată și

pedeapsa complementară a confiscării averii, urmând a se ține seama de gradul

de pericol social al faptei și de persoana infractorului, dispoziții care erau

în contradicție cu Constituția României și cu D.U.D.O.

Astfel, prin art. 15 și 17 din

Constituția României din 1923 (repusă în vigoare prin Decretul Regal nr. 1849

din 31 august 1944) s-a statuat că nu se poate dispune confiscarea averilor

prin nici-o lege, iar proprietatea este garantată și nimeni nu poate fi

expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică.

De asemenea, Constituția adoptată în

1949 stipulează că proprietatea particulară, agonisită prin muncă și

economisire se bucură de o protecție specială iar exproprierile pentru o cauză

de utilitate publică pot fi făcute pe baza unei legi și cu justa despăgubire.

Constituția din 1952 a precizat că

dreptul de proprietate personală asupra veniturilor și economiilor provenite

din muncă, asupra casei de locuit și gospodăriei auxiliare, a obiectelor

casnice de uz personal, cât și dreptul de moștenire asupra proprietății personale

a cetățenilor sunt ocrotite de lege.

Art. 17 din D.U.D.O. proclamată la

10 decembrie 1948 prin R.A.G.O.N.U., s-a statuat că orice persoană are dreptul

la proprietate și că nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.

Or, evident față de caracterul

imperativ al acestor dispoziții prin Legea nr. 284/1947 cetățeanul român era

lipsit de proprietatea sa în mod abuziv.

Mai mult și pedeapsa complementară a

confiscării averii inculpatului, era menită să atingă dreptul de proprietate.

Astfel, Legea nr. 284/1947,

contravine principiilor și normelor legii fundamentale și are caracter

neconstituțional cum a statuat și instanța supremă prin decizia nr. 1456 din 3

octombrie 2001 în acord cu deciziile Curții Constituționale.

În speță inculpatul, fost comerciant

din veniturile realizate din muncă, a achiziționat de la diverse persoane

monede din aur ce au fost găsite de organele de poliție la domiciliul său.

Așadar, Legea nr. 284/1947, fiind o

lege neconstituțională fapta inculpatului de a nu preda, ceda ori declara aurul

și alte valori nu poate fi considerată infracțiune, lipsindu-i o trăsătură

esențială aceea de a fi prevăzută printr-o lege penală.

De asemenea, aplicarea pedepsei

complementare a confiscării averii este abuzivă, în condițiile în care deși era

o sancțiune cu aplicare facultativă și nu obligatorie, instanța nu a ținut

seama de gradul de pericol social al infracțiunii și nici de datele ce

caracterizau persoana inculpatului, ce denotă o periculozitate socială redusă.

Ca atare, Curtea în temeiul

prevederilor art. 414

1

C. proc. pen., va admite recursul în anulare

și va dispune conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva sentinței penale nr. 1322 din 8 septembrie 1959 a

Tribunalului Popular al Raionului Buzău și deciziunii penale nr. 5088 din 20

octombrie 1959 a Tribunalului Regional Ploiești, privind pe inculpatul P.S.

Casează hotărârile sus-menționate.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10

alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpatul P.S., pentru infracțiunea

prevăzută de art. 5 și art. 14 din Legea 284/1947.

Înlătură pedeapsa complementară a

confiscării parțiale a averii și măsura de siguranță a confiscării monedelor

din aur.

Onorariul în sumă de 400.000 lei

pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

25 august 2004.