ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2022/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul La apelul nominal s-a prezentat recurentul reclamant Municipiul București prin consilier juridic L.V, lipsind intimata pârâtă S.C.A. „A. A” București. Procedura legal îndeplinită. S-a făcut referatul cauzei de către magistratul asistent, după care Curtea constatând că nu mai sunt cereri prealabile și cauza este în stare de judecată, dă cuvântul recurentului reclamant asupra recursului. Reprezentanta recurentului reclamant susținând motivele recursului pune concluzii de admitere. C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 20 iunie 2000 reclamantul Municipiul București a chemat în judecată pârâta S.C.A.” A. A.” București pentru a fi obligată la plata sumei de 2.656.005.230 lei, precum și la plata cheltuielor de judecată.

În motivarea cererii se arată următoarele: Prin convenția de cooperare încheiată în septembrie 1989, între fostul D.G.D.A.L., actualmenteD:G.I., și S.C.A. „P.”, s-a prevăzut realizarea unor blocuri de locuințe, care la parter aveau și suprafețe cu altă destinație decât aceea de locuință.Potrivit convenției pârâta s-a obligat să suporte cotele părți de cheltuieli efectuate pentru părțile comune, determinate prin proiectele tehnico-economice de realizare a blocurilor, urmând ca spațiile respective să fie înregistrate în patrimoniul cooperativei, după semenarea procesului-verbal de recepție și a tutoror documentelor economico-financiare și tehnice, precum și luarea în primire a spațiilor. După anul 1990 pârâta nu a respectat obligația de a participa financiar la realizarea lucrărilor, astfel că blocurile E.3, E.3a/1 A. U. și bloc 101 – bulevardul I. C.au fost finalizate din fondurile reclamantei.

Contravaloarea lucrărilor aferente spațiilor comerciale este în sumă de 2.656.005.230 lei și cu toate demersurile efectuate, pârâta nu a virat suma datorată. De la data încheierii convenției a dobândit dreptul de a pretinde pârâtei să asigure fondurile pentru investiție, dar nu a fost posibil, întrucât la acea dată nu se făcuseră cheltuieli de investiție, iar obiectul convenției nu se putea realiza decât prin încheierea unor contracte de antrepriză. Întrucât cheltuielile s-au făcut la termene diferite și prescripția curge în funcție de data la care au fost achitate sumele de către reclamantă. Printr-o hotărâre a guvernului din anul 1990 spațiile au fost date în proprietatea Primăriei municipiului București, iar în 1993 hotărârea este abrogată și spațiile sunt date în proprietatea cooperativelor, cu obligația acestora de a plăti sumele cheltuite cu efectuarea investițiilor.

La termenul din 27 noiembrie 2000 pârâta invocând excepția prescripției dreptului la acțiune, Tribunalul București – Secția comercială, prin sentința nr.7860 din 27 noiembrie 2000, a respins cererea reclamantei, ca prescrisă. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, în conformitate cu prevederile art.3 din Decretul nr.167/1958, „obligațiile pe care părțile și le-au luat în anul 1989 sunt prescrise”, cererea privind aceste obligații fiind formulată la data de 20 iunie 2000. Curtea de Apel București – Secția a VI-a comercială, prin decizia nr.583 din 19 aprilie 2001, a respins ca nefondat apelul reclamantului împotriva sentinței tribunalului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că izvorul pretențiilor reclamantei îl reprezintă convenția de cooperare încheiată de părți în septembrie 1989, fiind lipsit de relevanță faptul că pentru realizarea efectivă a obiectului convenției a fost necesară încheierea unor contracte de antrepriză și că numai după efectuarea de către Primăria Municipiului București a plăților către antreprenori s-a putut stabili cu certitudine sumele datorate. Este nefondată și critica potrivit căreia, fiind vorba despre un contract cu execuție succesivă, obligațiile nu sunt prescrise, întrucât nu se menționează care sunt acele prestații succesive și nici scadența acestora în funcție de care să se calculeze termenul de prescripție.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta, invocând motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă. În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta reiterează motivele din cererea de chemare în judecată și din apel, subliniind următoarele. Instanța de apel nu a ținut seama de art.12 din Decretul nr.167/1958, întrucât contractul având ca obiect realizarea unor blocuri de locuințe, era cu execuție succesivă, iar dreptul la acțiune se stinge printr-o prescripție în raport de fiecare prestație. Instanța trebuia să unească excepția cu fondul, fiind necesare probe. Este adevărat că la data încheierii convenției avea dreptul de a pretinde asigurarea fondurilor investiției, dar nu a fost posibil câtă vreme nu se efectuase încă cheltuielile de investiții și care ulterior s-au făcut la termene diferite.

Situația spațiilor a fost incertă, respectiv nu se știa cine este proprietarul lor, deoarece în anul 1990 prin hotărâre a guvernului au fost date în proprietatea Primăriei Municipiului București, cu obligația de a plăti cooperativei ceea ce ar fi investit, iar în 1993 hotărârea este abrogată și spațiile se dau în proprietatea cooperativelor. Recursul este nefondat. Afirmația reclamantei că dreptul la acțiune nu s-a stins prin prescripția extinctivă, întrucât obligația pârâtei privea prestații succesive nu este susținută prin precizarea acelor prestații succesive, datele la care s-au făcut cheltuielile de investiții și termenele scadente de plată a sumelor ce reveneau pârâtei. În apel, deși acesta are caracter devolutiv, reclamanta nu a solicitat încuviințarea unor probe pentru a dovedi că dreptul la acțiune nu s-a stins prin prescripție.

Sub aspectul analizat, curtea reține că la termenul din 19 aprilie 2001, reclamanta a arătat că nu solicită probe, situație în care instanța de apel a dat cuvântul părților asupra apelului. De altfel, dacă reclamanta ar fi avut probe în sensul celor susținute, în conformitate cu prevederile art.305 Cod procedură civilă, putea produce proba cu înscrisuri și în instanța de recurs. În contextul arătat, se constată că și critica formulată de reclamant cu privire la faptul că instanța ar fi trebuit să unească excepția prescripției cu fondul, fiind necesare probe, este neîntemeiată. Împrejurarea că în anul 1990 spațiile au fost trecute în proprietatea Primăriei Municipiului București, iar ulterior în anul 1993 ele s-au dat în proprietatea cooperativelor, cu obligația acestora de a plăti sumele cheltuite cu efectuarea investițiilor, nu poate conduce la concluzia că dreptul la acțiune s-a exercitat în termen.

Față de cele arătate se constată că acțiunea reclamantei este prescrisă și ca atare decizia instanței de apel este temeinică și legală și nefiind îndeplinite condițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, se va respinge recursul. PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul Municipiul București împotriva deciziei nr.583 din 19 aprilie 2001 a Curții de Apel București - Secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2003.