ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2022/2003

S-a

luat în examinare recursul  declarat  de  reclamantul

La apelul

nominal s-a  prezentat recurentul reclamant Municipiul București prin consilier

juridic L.V, lipsind intimata pârâtă S.C.A. „A. A” București.

Procedura legal

îndeplinită.

S-a făcut

referatul cauzei  de către magistratul asistent,      după care

Curtea

constatând că nu mai sunt cereri prealabile și cauza este în stare de judecată,

dă cuvântul  recurentului reclamant asupra recursului.

Reprezentanta

recurentului reclamant susținând motivele recursului pune concluzii de

admitere.

C U

R T E A

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 20

iunie 2000 reclamantul Municipiul București a chemat în judecată pârâta S.C.A.”

A. A.” București pentru a fi obligată la plata sumei de 2.656.005.230 lei,

precum și la plata cheltuielor de judecată.

În motivarea

cererii se arată următoarele:

Prin convenția

de cooperare încheiată în septembrie 1989, între fostul D.G.D.A.L.,

actualmenteD:G.I., și S.C.A. „P.”, s-a prevăzut realizarea unor blocuri de

locuințe, care la parter aveau și suprafețe  cu altă destinație decât aceea de

locuință.Potrivit convenției pârâta s-a obligat să suporte cotele părți de

cheltuieli  efectuate pentru părțile comune, determinate prin proiectele

tehnico-economice de realizare a blocurilor, urmând ca spațiile respective să

fie înregistrate în patrimoniul cooperativei, după semenarea procesului-verbal

de recepție și a tutoror documentelor economico-financiare și tehnice, precum

și luarea în primire a spațiilor.

După anul 1990 pârâta nu a respectat

obligația de a participa financiar la realizarea lucrărilor, astfel că

blocurile E.3, E.3a/1 A. U. și bloc 101 – bulevardul I. C.au fost finalizate

din fondurile reclamantei.

Contravaloarea

lucrărilor aferente spațiilor comerciale este în sumă de 2.656.005.230 lei și

cu toate demersurile efectuate, pârâta nu a virat suma datorată.

De la data

încheierii convenției a dobândit dreptul de a pretinde pârâtei să asigure

fondurile pentru investiție, dar nu a fost posibil, întrucât la acea dată nu se

făcuseră cheltuieli de investiție, iar obiectul convenției nu se putea realiza

decât prin încheierea unor contracte de antrepriză. Întrucât cheltuielile s-au

făcut la termene diferite și prescripția curge în funcție de data la care au

fost achitate sumele de către reclamantă.

Printr-o

hotărâre a guvernului din anul 1990 spațiile au fost date în proprietatea

Primăriei municipiului București, iar în 1993 hotărârea este abrogată și

spațiile sunt date în proprietatea cooperativelor, cu obligația acestora de a

plăti sumele cheltuite cu efectuarea investițiilor.

La termenul din

27 noiembrie 2000 pârâta invocând excepția prescripției dreptului la acțiune,

Tribunalul București – Secția comercială, prin sentința nr.7860 din 27

noiembrie 2000, a respins cererea reclamantei, ca prescrisă.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că, în conformitate cu prevederile art.3 din

Decretul nr.167/1958, „obligațiile pe care părțile și le-au luat în anul 1989

sunt prescrise”, cererea privind aceste obligații fiind formulată la data de 20

iunie 2000.

Curtea de Apel

București – Secția a VI-a comercială, prin decizia nr.583 din 19 aprilie 2001,

a respins ca nefondat apelul reclamantului împotriva sentinței tribunalului.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că izvorul pretențiilor

reclamantei îl reprezintă convenția de cooperare încheiată de părți în

septembrie 1989, fiind lipsit de relevanță faptul că pentru realizarea efectivă

a obiectului convenției a fost necesară încheierea unor contracte de antrepriză

și că numai după efectuarea de către Primăria Municipiului București a plăților

către antreprenori s-a putut stabili cu certitudine sumele datorate.

Este nefondată

și critica potrivit căreia, fiind vorba despre un contract cu execuție

succesivă, obligațiile nu sunt prescrise, întrucât  nu se menționează care sunt

acele prestații succesive și nici scadența acestora în funcție de care să se

calculeze termenul de prescripție.

Împotriva

deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta, invocând motivul

prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea

motivelor de recurs reclamanta reiterează motivele  din cererea de chemare în

judecată și din apel, subliniind următoarele.

Instanța de

apel nu a ținut seama de art.12 din Decretul nr.167/1958, întrucât contractul

având ca obiect realizarea unor blocuri de locuințe, era cu execuție succesivă,

iar dreptul la acțiune se stinge printr-o prescripție în raport de fiecare

prestație.

Instanța

trebuia să unească excepția cu fondul, fiind necesare probe.

Este adevărat

că la data încheierii convenției avea dreptul de a pretinde asigurarea

fondurilor investiției, dar nu a fost posibil câtă vreme nu se efectuase  încă

cheltuielile de investiții și care ulterior s-au făcut la termene diferite.

Situația spațiilor

a fost incertă, respectiv nu se știa cine este proprietarul lor, deoarece în

anul 1990 prin hotărâre a guvernului au fost date în proprietatea Primăriei

Municipiului București, cu obligația de a plăti cooperativei ceea ce ar fi

investit, iar în 1993 hotărârea este abrogată și spațiile se dau în

proprietatea cooperativelor.

Recursul este

nefondat.

Afirmația

reclamantei că dreptul la acțiune nu s-a stins prin prescripția extinctivă,

întrucât obligația pârâtei privea prestații succesive nu este susținută prin

precizarea acelor prestații succesive, datele la care  s-au făcut cheltuielile

de investiții și termenele scadente de plată a sumelor ce reveneau pârâtei.

În apel, deși

acesta are caracter devolutiv, reclamanta nu a solicitat încuviințarea unor

probe pentru a dovedi că dreptul la acțiune nu s-a stins prin prescripție.

Sub aspectul

analizat, curtea reține că la termenul din 19 aprilie 2001, reclamanta a arătat

că nu solicită probe, situație în care instanța de apel a dat cuvântul părților

asupra apelului.

De altfel, dacă

reclamanta ar fi avut probe în sensul celor susținute, în conformitate cu

prevederile art.305 Cod procedură civilă, putea produce proba cu înscrisuri și

în instanța de recurs.

În contextul

arătat, se constată că și critica formulată de reclamant cu privire la faptul

că instanța ar fi trebuit să unească excepția prescripției cu fondul, fiind

necesare probe, este neîntemeiată.

Împrejurarea că

în anul 1990 spațiile au fost trecute în proprietatea Primăriei Municipiului

București, iar ulterior în anul 1993 ele s-au dat în proprietatea

cooperativelor, cu obligația acestora de a plăti sumele cheltuite cu efectuarea

investițiilor, nu poate conduce la concluzia că dreptul la acțiune s-a

exercitat în termen.

Față de cele

arătate se constată că acțiunea reclamantei este prescrisă și ca atare decizia

instanței de apel este temeinică și legală și nefiind îndeplinite condițiile

art.304 pct.9 Cod procedură civilă, se va respinge recursul.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul Municipiul

București

împotriva deciziei nr.583 din 19 aprilie 2001 a Curții de Apel București -

Secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi  2 aprilie 2003.