ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2708/2021

Ședința publică din data de 14 decembrie 2021

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a III-a Civilă, în data de 07.03.2019, sub nr. x/2019, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională pentru Locuințe (A.N.L.), pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea celei din urmă (în temeiul răspunderii civile contractuale) la plata daunelor interese constând în contravaloarea lipsei de folosință, în sumă de 1200 euro/lună, pentru perioada cuprinsă între 07.03.2016 - 07.03.2019 (în total 43.200 euro), precum și la plata contravalorii lipsei de folosință ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinței, după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a cartierului C., din care face parte și locuința situată pe lotul x, cu nr. cadastral x și înscris în CF individuală nr. x, conform încheierii nr. 10098/06.07.2004, situată în București, compusă din 4 camere de locuit și dependințe, având o suprafață construită desfășurată de 280,86 mp, din care suprafață utilă de 219,54 mp. Totodată, au solicitat și plata daunelor morale în cuantum de 100 euro/lună, pentru aceeași perioadă de timp, și a cheltuielilor de judecată.

Ca urmare a admiterii excepției necompetenței materiale procesuale a secției a III a Civilă și a declinării competenței, cauza a fost înregistrată pe rolul secției a VI a Civile sub nr. x/2019*.

Prin sentința civilă nr. 149 din 3.02.2020 Tribunalul București, secția a VI a Civilă a respins cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamanții A. și B., prin care au solicitat schimbarea în tot a sentinței, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 569A din 30 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admis apelul formulat de apelanții reclamanți împotriva sentinței civile nr. 149 din 3 februarie 2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, a fost schimbată sentința civilă nr. 149 din 3 februarie 2020, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată. A fost obligată pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE la plata către reclamanți a sumei de 52902 euro, în RON la cursul BNR de la data plății, cu titlu de contravaloare lipsă folosință aferentă perioadei 7.03.2016-30.11.2019. Au fost respinse celelalte pretenții ale reclamanților A. și B., ca neîntemeiate. A fost obligată pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 16490,53 RON cheltuieli judecată în fond reprezentând onorariu avocat, onorariu expert, taxă judiciară de timbru. A fost obligată intimata pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE la plata către apelantul reclamant A. a sumei de 3173 RON cheltuieli de judecată în apel reprezentând taxă de timbru.

Împotriva acestei decizii, a formulat recurs A.N.L.

Recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, în baza art. 483 și a art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat în principal, admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de recurs a susținut, în esență, următoarele:

Subsumat cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel, în mod greșit a schimbat natura și conținutul actului juridic, întrucât nu a făcut o distincție după natura și obiectul contractelor deduse judecății, care au generat drepturi și obligații specifice raporturilor juridice respective.

În acest sens, arată că prin contractul de mandat s-a stabilit în sarcina A.N.L. obligația unică de urmărire a respectării contractului de construire, contract la care aceasta nu este parte. În concret, a arătat că din conținutul clauzelor stipulate în contractul de mandat rezultă că urmărirea execuției și finalizării lucrărilor nu echivalează cu executarea și finalizarea lucrărilor de către mandatar.

În opinia recurentei, în aprecierea caracterului unei obligații ca fiind de rezultat sau de diligență, ar trebui avute în vedere contractele încheiate, modul de derulare a obligației și natura contraprestației. Astfel, arată că, în cauza de față este vorba de un contract de mandat, cu obligații de diligență, și nu de rezultat.

Astfel, autoarea recursului a învederat că s-a obligat numai la urmărirea executării contractului de antrepriză, iar nu la construirea și finalizarea locuinței care erau în sarcina constructorului.

Recurenta mai susține că în baza contractului de mandat, obligația A.N.L. este aceea de a urmări executarea lucrărilor și de a depune toate diligențele pe lângă constructor în vederea realizării locuinței, obligație pe care A.N.L. a respectat-o și a dovedit-o cu înscrisurile depuse la dosar.

Se mai susține că în mod greșit instanța de apel a reținut că prevederile contractului de mandat se completează cu obligațiile legale și cu cele cuprinse în contractele de antrepriză generală și de construire întrucât contractul de mandat nu conține nicio prevedere în acest sens.

Astfel, a învederat că simpla trimitere făcută în preambulul contractului de mandat la contractul de antrepriză generală și la prevederile Legii nr. 152/1997 și ale Legii nr. 190/1999, nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 973 și art. 1073 C. civ. din 1864.

Totodată, a susținut că întârzierea finalizării lucrărilor privește obligația de realizare a construcției născută din contractul de antrepriză, iar nu obligația de supraveghere izvorâtă din contractul de mandat.

În acest sens, a precizat că prețul aferent realizării construcției a fost încasat de antreprenor, iar nu de mandatar.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a conchis că obligația de urmărire a realizării construcției și a utilităților nu este una de rezultat, ci de diligență, specifică contractului de mandat.

În concluzie, recurenta critică decizia instanței de apel ca fiind nelegală având în vedere că obligațiile stabilite în sarcina A.N.L. prin contractul de mandat, de urmărire a executării și finalizării lucrărilor de construire, au fost îndeplinite, realizarea utilităților nefiind în sarcina acesteia.

În ceea ce privește răspunderea contractuală a A.N.L., recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, contracte prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Recurenta-pârâtă susține că antrenarea răspunderii contractuale a A.N.L., conform raționamentului expus de instanță, a fost analizată nu doar în baza contractului de mandat, ci în baza tuturor contractelor încheiate de A.N.L., a tuturor actelor normative care guvernează activitatea acesteia și în baza tuturor relațiilor stabilite.

Or, în opinia recurentei-pârâte, răspunderea contractuală are la bază neîndeplinirea unei obligații asumate de aceasta în relația cu reclamanții printr-un contract, obligație care constituie conținutul acelui raport juridic, pe când încălcarea oricărei alte obligații, izvorâte din lege sau alte raporturi juridice, străine raportului analizat, antrenează răspunderea delictuală a celui care se face vinovat de respectiva încălcare. Prin urmare, orice altă obligație stipulată în alte acte normative nu pot face obiectul prezentului litigiu.

Recurenta-pârâtă arată că prevederile contractului de mandat stabilesc în mod clar că intimații-reclamanți, în calitate de mandanți, nu au împuternicit A.N.L., în calitate de mandatar să îi reprezinte în relațiile cu entitățile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea și execuția rețelelor de utilități.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă arată că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, se observă că A.N.L. a manifestat un comportament diligent în vederea realizării utilităților din D., această obligație revenind în exclusivitate părților semnatare ale Convenției nr. 1909/06.05.2004, care s-au obligat și asumat responsabilitatea realizării acestora. În acest sens, recurenta arată că A.N.L. nu are prerogativa legală să asigure finanțarea și executarea lucrărilor de construcții și de utilități pentru niciunul din amplasamentele pe care se derulează programele sale, respectiv nici pentru D.. Astfel, arată recurenta, prin contractul de cooperare nr. x/2008 încheiat între Municipiul București și Orașul Voluntari, aceste autorități au convenit să realizeze împreună acțiuni de viabilizare a terenurilor, utilități drumuri și sistematizare verticală pentru ansamblul de locuințe C..

În acest sens, se mai menționează că recurenta-pârâtă a acționat în instanță Primăria Municipiului București, dosarul nr. x/2020 având ca obiect realizarea utilităților în D.. Astfel, se apreciază că, obligația de realizare a utilităților nu revine recurentei-pârâte.

Așadar, în baza contractului de mandat, obligația A.N.L. este aceea de a urmări executarea lucrărilor și de a depune toate diligențele pe lângă constructor în vederea realizării locuinței, obligație pe care Agenția a respectat-o și a dovedit-o cu înscrisurile depuse la dosar.

Recurenta-pârâtă susține că A.N.L. nu are obligația de realiza utilitățile în amplasamentul C. și deci nu poate răspunde contractual pentru lipsa de folosință a imobilului, astfel cum a fost stabilit de către instanța de apel.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, hotărârea pronunțată de instanța de apel prin care se reține că imposibilitatea utilizării imobilului conform destinației sale de locuință nu este numai rezultatul nefinalizării efective a construcției, ci și a lipsei unei infrastructuri adecvate și a utilităților, în privința căreia este de asemenea responsabilă A.N.L., este nelegală și netemeinică.

În privința obligării sale la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosință, recurenta-pârâtă consideră că nu se poate ignora faptul că raportul de expertiză întocmit în cauză conține o evaluare ipotetică a unui imobil, raportat la o situație ipotetică - imobil finalizat, într-un cartier similar. Prin urmare, având în vedere faptul că nu a fost dovedit efectiv un prejudiciu produs și nici unul viitor cert, iar prin raportul de expertiză nu a fost evaluată o sumă reprezentând venitul care ar fi putut fi obținut din închiriere, ci doar o sumă reprezentând chiria practicată (oferta de închiriere) pe piața liberă pentru imobile deloc similare celui din prezenta cauză, nu probează un prejudiciu real.

Recurenta-pârâtă susține totodată că decizia instanței de apel este abuzivă cu privire la obligarea acesteia la plata sumei de 52.902 euro, reprezentând lipsa de folosință pentru perioada 07.03.2016-30.11.2019, având în vedere că imobilul a fost preluat de către intimați în anul 2016. S-a motivat că evaluarea s-a raportat la o situație ipotetică, imobil finalizat, într-un cartier similar, finalizat, această evaluare neputând avea caracter de certitudine. Astfel, arată că a contestat acest aspect în cadrul obiecțiunilor formulate la raportul de expertiză evaluatorie întocmit de către expertul desemnat, obiecțiuni respinse de instanța de fond.

Totodată, recurenta-pârâtă susține că prejudiciul nu a fost dovedit. În acest sens, arată că situațiile avute în vedere de expert și analiza din cadrul raportului de expertiză nu reprezintă o dovadă a prejudiciului, în cadrul expertizei nefiind prezentat un contract de închiriere încheiat în amplasamentul C., ci doar oferte ale proprietarilor în cartiere deloc comparabile cu cel în discuție, fără a se avea în vedere situația concretă a zonei rezidențiale, ceea ce, în opinia recurentei, nu probează un prejudiciu real.

În drept, a invocat dispozițiile art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimații-pârâți au formulat concluzii scrise, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține, în esență, că obligația de urmărire a realizării construcției și a utilităților nu este una de rezultat, ci de diligență, specifică contractului de mandat.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Potrivit contractului de mandat nr. x/05.05.2004, mandatarul Agenția Națională pentru Locuințe a fost împuternicit de mandant să-l reprezinte în relațiile cu Proiectantul și Antreprenorul General în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire-obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire. Din analiza contractului rezultă că Agenția Națională pentru Locuințe a fost împuternicită să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței tip S7 de pe lotul nr. x, în conformitate cu proiectul tehnic și autorizația de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate convenite. Ulterior, prin Actul adițional nr. x, părțile au convenit ca lucrările de construcție să privească o locuință la cheie tip S7 pe lotul nr. x zona E.

Prin clauza stipulată la art. 14 din contract, părțile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat. La art. 13 din același contract s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, potrivit art. 15 din același contract.

În consecință, mandatarul este ținut de îndeplinirea întocmai și corespunzătoare a obligațiilor stabilite prin mandat și răspunde exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, conform art. 1539 C. civ. din 1864.

Contractul de mandat a fost perfectat în baza prevederilor Legii nr. 152/1998 prin care Agenția Națională pentru Locuințe a fost abilitată să încheie contracte cu autoritățile administrației publice locale.

În temeiul contractului de mandat încheiat cu intimații-reclamanți, recurenta-pârâtă a fost împuternicită să urmărească execuția și finalizarea lucrărilor de construire a unei locuințe, părțile contractante convenind că sunt răspunzătoare de daunele interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat.

În acest context legal și convențional, recurenta-pârâtă era ținută, în calitate de mandatar, să îndeplinească întocmai și corespunzător obligațiile asumate prin contractul de mandat și să răspundă exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 C. civ. din 1864.

Contractul de mandat nu a fost însă încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului. În realitate, contractul de mandat dedus judecății este un act juridic complex prin care reclamantul a împuternicit-o pe pârâtă să îl reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire.

În aplicarea regulii de interpretare prevăzute de art. 970 alin. (2) C. civ. din 1864, conform căreia "convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa", conținutul obligațiilor mandatarului trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispozițiile Legii nr. 152/1998 și ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, precum și cu obligațiile asumate de pârâtă prin complexul contractual la care această parte a participat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, având ca obiective (atribuții), între altele, inițierea și/sau dezvoltarea, în condițiile pieței, a unor programe de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

De asemenea, conform art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuții, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe este autorizată să efectueze toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii.

Sensul noțiunii de "operațiuni imobiliare" este clarificat prin art. 3

1

din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operațiuni încheierea, intermedierea și gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenția Națională pentru Locuințe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare și predare a locuințelor către beneficiari.

Din analiza prevederilor legale anterior evocate rezultă că obligațiile Agenției Naționale pentru Locuințe depășesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligații nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci mandatarul acționează ca un adevărat dezvoltator imobiliar cu atribuții de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Obligațiile Agenției Naționale pentru Locuințe nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități. În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale.

Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură și utilități, dispozițiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impun ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor cu programele de investiții în construcția de locuințe, Agenția Națională pentru Locuințe a încheiat contracte cu autoritățile administrației publice locale și cu alte persoane juridice.

Astfel, prin clauza stipulată la art. 2 lit. b) din convenția MM nr. 1909/06.05.2004, Agenția Națională pentru Locuințe s-a obligat să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate prin credit ipotecar, iar părțile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuțiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor și investițiilor pe componenta de infrastructură și utilități, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuințelor.

În exercitarea atribuției legale de coordonator și dezvoltator al proiectului imobiliar, Agenția Națională pentru Locuințe a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare desemnat prin convenție să urmărească realizarea utilităților.

În consecință, obligațiile asumate de Agenția Națională pentru Locuințe prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea și finalizarea lucrărilor pe cele două componente: (i) de construire propriu-zisă a locuințelor și (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, în termenul asumat prin contractul de construire.

În acest context legal și convențional, Înalta Curte reține că este justă concluzia instanței de apel în sensul că obligațiile stabilite de lege în sarcina Agenției Naționale pentru Locuințe, ce au constitut baza legală a încheierii contractului de mandat, au imprimat obligațiilor contractuale o particularitate derivată din lege, având semnificația depășirii sferei obligațiilor de diligență ce se asumă în general de mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat.

Așadar, Înalta Curte apreciază că în mod legal instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale. Actele juridice deduse judecății au fost corect interpretate, ținându-se seama de intenția părților și de conținutul clauzelor contractuale din care rezultă modalitatea de estimare a prejudiciului.

Instanța supremă reține că instanța de apel a prezentat, în ample considerente, succesiunea și modul de formare a raporturilor juridice dintre litiganți, reținând în mod judicios că există relație contractuală directă exclusiv între intimații-reclamanți și recurenta-pârâta, conform contractului de mandat și că intimații-reclamanții au calitatea de terți față de celelalte contracte.

Totodată, criticile recurentei-pârâte prin care susține că prejudiciul nu este unul cert și actual, nu pot fi primite.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că instanța de apel în mod legal a reținut că subzistă obligația de predare a bunului în sarcina recurentei-pârâte și că prejudiciul pretins de intimații-reclamanți este unul actual, față de împrejurarea că recurenta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de finalizare a locuinței.

În acest context, în aplicarea art. 14 din contractul de mandat, intimații-reclamanți au solicitat repararea unui prejudiciu material compus din lipsa de folosință a locuinței echivalentă cu chiria practicată pe piața liberă, ceea ce înseamnă beneficiul nerealizat, în conformitate cu prevederile art. 1084 C. civ. din 1864.

Or, în mod corect a statuat instanța de apel că intimații-reclamanți au fost lipsiți de prerogativele conferite de dreptul de proprietate, respectiv de atributul folosinței locuinței.

Instanța supremă constată că evaluarea acestui prejudiciu prin raportare la nivelul mediu al chiriei practicate pentru un imobil dintr-un cartier similar reprezintă o chestiune care ține de temeinicia deciziei pronunțate, iar nu aspect de nelegalitate susceptibil de analiză în cadrul recursului.

În același sens pot fi calificate și argumentele prin care recurenta-pârâtă arată că imobilul a fost preluat de către intimații-reclamanți în anul 2016, sens în care obligarea acesteia la plata lipsei de folosință pentru perioada 07.03.2016-30.11.2019 este abuzivă, întrucât imobilul nu îndeplinea cerințele asupra cărora părțile au convenit inițial.

Criticile recurentei-pârâte privind diligențele depuse în raporturile cu Primăria Municipiului București și la promovarea unor acțiuni în justiție, reprezintă aspecte subscrise unor circumstanțe factuale, care excedează cazurilor de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Cu referire la motivul de casare indicat în cererea de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța supremă constată că a fost invocat formal, în cuprinsul motivelor de recurs neexistând critici veritabile îndreptate împotriva deciziei din apel, autoarea căii de atac nu argumentează în ce constă nemotivarea sau contradictorialitatea hotărârii, ci își exprimă nemulțumirea față de soluția pronunțată de curtea de apel, evocând aspecte de fapt ce țin de temeinicia deciziei atacate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 569 A din 30 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 569 A din 30 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 decembrie 2021.